ÎNSURĂTOÁRE, însurători, s. f. Căsătorie a unui bărbat; însurat¹, însurăciune, însurare. – Însura + suf. -ătoare.

ÎNSURĂTOÁRE, însurători, s. f. Căsătorie a unui bărbat; însurat¹, însurăciune, însurare. – Însura + suf. -ătoare.

ÎNSURĂTOÁRE, însurători, s. f. Căsătorie a unui bărbat. Începu să adune de pe la tîrguri lucruri pentru casă gîndindu-se la însurătoare. CAMILAR, N. I 21. Însurătoarea nu-i măr să-l muști și, de nu ți-ar plăcea, să-l zvîrli jos. SEVASTOS, N. 49. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămîne baltă. CREANGĂ, P. 142.

însurătoáre s. f., g.-d. art. însurătórii; pl. însurătóri

însurătoáre s. f., g.-d. art. însurătórii; pl. însurătóri

ÎNSURĂTOÁRE s. căsătorie, însurat, (rar) însurare, (înv.) însurăciune. (~ unui bărbat.)

ÎNSURĂTOÁRE ~óri f. Căsătorie a unui bărbat. /a însura + suf. ~ătoare

însurătoare f. căsătorie (vorbind de un flăcău).

însurătoáre f., pl. orĭ. Căsătorie (a bărbatuluĭ).

ÎNSURĂTOARE s. căsătorie, însurat, (rar) însurare, (înv.) însurăciune. (~ unui bărbat.)