ÎNGĂIMÁ, îngắim, vb. I.
1. Tranz. A vorbi cu greutate, nedeslușit, încurcat, confuz; a îndruga, a bolborosi.
Doctorul mai îngăimă cîteva cuvinte și se grăbi să dispară împreună cu sora de caritate. REBREANU, P. S. 115.
A dat să îngaime o întrebare, dar i s-a agățat vorba pe undeva, în piept. POPA, V. 281.
Radu își ridica fața, de-abia îngăima cîte-o vorbă de scăpare și iar cădea pe gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 98. ♦ (Poetic)
O păsărică îngăima undeva, sfios, o chemare, la care nu răspundea nimenea. ANGHEL, PR. 7. ◊
Absol. O să văz, a îngăimat morarul. SADOVEANU, M. C. 18. ◊
Refl. reciproc. Multe guri acum se-ngaimă, Vălmășag nespus. COȘBUC, P. II 17.
2. Refl. (Regional) A zăbovi, a sta la îndoială, a ezita, a pregeta, a se codi.
Costea mult nu se-ngăima, El dulăii toți chema, Un caș dulce dezvălea. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊
Fig. Ce straniu se-ngaimă Amurgul pe drum. LESNEA, I. 133. ♦
Tranz. A reține (pe cineva) de la treabă, a zăbovi.
Ceilalți... numai îngăimase pe primar cu vorba, dar nici gînd să plece. SP. POPESCU, M. G. 23. – Pronunțat:
-găi-. - Formă gramaticală:
prez. ind,
pers. 3
sg. și
pl. îngáimă. îngăimá (îngáim, îngăimát), vb. –
1. A bîigui, a bălmăji, a rosti cu greutate. –
2. A zăpăci, a încurca, a stîrni confuzie. –
3. A zăbovi, a șovăi, a sta la îndoială. –
4. A face de mîntuială, a da rasol. –
5. (
Refl.) A se zăpăci, a se tulbura. Deși formația nu este clară, pare evident că este vorba de o formație expresivă, ca în cazul tuturor cuvintelor care înseamnă „a bîigui”. Pentru intenția expresivă,
cf. cuvintele semnalate pentru rădăcina
glo-, golo-. Explicațiile avansate pînă în prezent nu satisfac: din
alb. gëneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din
lat. *
ingannāre (Lambrior 373; Philippide,
Principii, 68;
cf. împotrivă Densusianu,
Filologie, 448); din
rut. gaj sau
gal’ima „frînă, pană” (Bogrea,
Dacor., IV, 825); în legătură cu
mag. galiba „greutate” (DAR). Identitatea semantică este evidentă cu
îngăla, vb. (a bîigui, a bălmăji; a da rasol; a murdări), care trebuie să provină din aceeași rădăcină expresivă (pentru ultimul sens,
cf. cîrcăli, feșteli, terfeli). Totuși, se consideră în general că
îngăla provine din
lat. *ingallāre, de la
galla „gîlcă” (Densusianu,
Hlr., 191; Pușcariu 848; Pascu,
Etimologii, 65; Bogrea,
Dacor., IV, 825), sau din
sl. galŭ „murdar” (Capidan,
Dacor., IV, 1551; DAR), prin care nu se explică decît unul din sensurile sale.
Der. îngăimător, adj. (care îngaimă);
îngăimeală, s. f. (faptul de a îngăima; confuzie; nehotărîre);
îngăimăci, vb. refl. (
Trans., a se încurca),
var. de la
îngălmăci, care este tot de origine expresivă;
îngălăciune, s. f. (murdărie);
îngălmăceală, s. f. (încurcătură, confuzie).
îngắĭm (vechĭ, ĭar azĭ nord) și
îngî́ĭm, (Mold. sud, Munt.) saŭ
-éz, a
-á. v. tr. (cp. cu
îngîn). Încurc, fac perplex (Vechî́):
împrejurarea asta te îngăĭmează. Articulez cuvinte neînțelese. (Iron.):
a îngîĭmat ceva, dar n’am înțeles. Vechĭ. Trăgănez:
a îngăĭma lucrurile. V. refl.
Vechĭ. Mă încurc, devin perplex. Mă încurc, perd timpu cu. – Vechĭ:
îngaĭmă, să îngaĭme.