ÎNGĂDUITÓR, -OÁRE, îngăduitori, -oare, adj. Care îngăduie (1); p. ext. care iartă ușor, tolerant, răbdător; concesiv, indulgent. ♦ Blând, bun. [Pr.: -du-i-] – Îngădui + suf. -tor.

ÎNGĂDUITÓR, -OÁRE, îngăduitori, -oare, adj. Care îngăduie (1); p. ext. care iartă ușor, tolerant, răbdător; concesiv, indulgent. ♦ Blând, bun. [Pr.: -du-i-] – Îngădui + suf. -tor.

ÎNGĂDUITÓR, -OÁRE, îngăduitori, -oare, adj. 1. Care încuviințează, care permite ceva; tolerant, răbdător. Cînd o să ne cunoaștem mai bine, ai să fii mai îngăduitor față de mine. DEMETRIUS, C. 28. Îi povățuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască pînă într-atît părinții. ISPIRESCU, L. 175. 2. Blînd, bun, de treabă. Slnteți mai îngăduitor și o să puneți o vorbă bună. REBREANU, R. I 121.

îngăduitór (-du-i-) adj. m., pl. îngăduitóri; f. sg. și pl. îngăduitoáre

îngăduitór adj. m. (sil. -du-i-), pl. îngăduitóri; f. sg. și pl. îngăduitoáre

ÎNGĂDUITÓR adj. 1. v. iertător. 2. v. bun. 3. v. concesiv. 4. v. înțelegător. 5. bun, cumsecade, înțelegător, omenos, (înv.) omenit. (Ce om ~!)

Îngăduitor ≠ neîndurat

ÎNGĂDUITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) 1) (despre persoane) Care îngăduie; caracterizat prin toleranță față de abaterile de la normă; indulgent; iertător; tolerant. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește bunătate; caracterizat prin bunătate; blajin; blând. /a îngădui + suf. ~tor

îngăduitor a. care îngădue, indulgent.

îngăduitór, -oáre adj. Indulgent. Tolerant.

ÎNGĂDUITOR adj. 1. iertător, indulgent, îndurător, milostiv, (livr.) clement. (Om lesne ~.) 2. (BIS.) bun, îndurător, milos, milostiv, (înv. și reg.) milostivnic, (înv.) cruțător, milosîrd, milosîrdnic, mizericordios. (Dumnezeu este considerat ~.) 3. concesiv, indulgent, tolerant, (înv.) răbdător. (Prea este ~!) 4. binevoitor, compătimitor, înțelegător, mărinimos, milos, milostiv, (înv.) milosîrd, priincios, priitor. (A fost ~ cu nevoile lor.) 5. bun, cumsecade, înțelegător, omenos, (înv.) omenit. (Ce om ~!)