ÎNDRĂCÍ, îndrăcesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) înfuria, a (se) înrăi. – În + drac.

ÎNDRĂCÍ, îndrăcesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) înfuria, a (se) înrăi. – În + drac.

ÎNDRĂCÍ, îndrăcesc, vb. IV. Refl. (Despre persoane) A se înfuria, a se face rău (de mînie, de ciudă etc.). Ba încă face și-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. CREANGĂ, P. 66. Apoi, mări, se-ndrăcea Colea-n vale se ducea, O falangă-n drum scotea Pe drumeți pe toți bătea. ALECSANDRI, P. P. 129. ◊ Fig. Lupta are să se îndrăcească zi cu zi... pentru că nici dușmanul nu-și lasă ușor pămîntul de sub picioare. CAMILAR, TEM. 11.

îndrăcí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. îndrăcésc, imperf. 3 sg. îndrăceá; conj. prez. 3 să îndrăceáscă

îndrăcí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. îndrăcésc, imperf. 3 sg. îndrăceá; conj. prez. 3 sg. și pl. îndrăceáscă

ÎNDRĂCÍ vb. v. înfuria, înrăi, mânia.

A ÎNDRĂCÍ ~ésc tranz. A face să se îndrăcească. /în + drac

A SE ÎNDRĂCÍ mă ~ésc intranz. A deveni al dracului (de rău); a se înrăi din cale afară. /în + drac

îndrăcì v. 1. a se face drac, a fi al dracului; 2. fig. a se înfuria.

îndrăcésc v. tr. Fam. Fac răŭ ca dracu: această vorbă l-a îndrăcit. V. refl. Mă înfuriĭ grozav: ferește-te, că s’a îndrăcit! – Vechĭ mă drăcesc, înebunesc.

îndrăci vb. v. ÎNFURIA. ÎNRĂI. MÎNIA.

îndrăcí, îndrăcesc vb. IV. 1. Refl. (Înv.) A fi posedat de demoni, a fi chinuit de draci; p. ext. a înnebuni. 2. Refl. și tranz. a (se) înfuria, a (se) înrăi. – Din pref. în- + drac.