ÎNDESTULĂTÓR, -OÁRE, îndestulători, -oare, adj. Care e din belșug, care satisface nevoile, îndestulează, mulțumește. Pe unde le ducea el, pășunea era mai cu gust și mai îndestulătoare. ISPIRESCU, L. 230. Ieși deodată din pămînt o masă încărcată cu fel de fel de bucate îndestulătoare. POPESCU, B. II 94. ♦ (Adverbial) Îndeajuns. Cînd țăranul adoptă pe «onoare», are intuiția că «cinste» nu lămurește îndestulător ce vrea el să spuie. SADOVEANU, E. 34.