ÎNCIUDÁ, înciudez, vb. I. Refl. A fi plin de ciudă; a se supăra, a se necăji. V. mînia, înfuria. Unul rămîne stingher, se înciudează, zvîrle pe altul de la locul lui, se așază el. SADOVEANU, O. VI 194. Boierul se-nciudează că nu-i în slujbă pus. NEGRUZZI, S. II 182. ◊ Tranz. Oftau amîndoi după întîmplarea prin care trecuseși, însă mîhnirea lor te înciuda. PAS, Z. I 277.