ÎNCĂLȚÁ, încálț, vb. I. 1. Refl. (Despre persoane; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A-și trage, a-și pune încălțămintea în picior. Se incălță cu opinci și-și așeză în desagi straie de schimb și ciuboțele. SADOVEANU, B. 105. Ne-am încălțat cu opincile binișor. CREANGĂ, A. 25. Cu cizme roși se-ncalță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 333. ◊ Tranz. (Complementul indică încălțămintea) Cătana Cîndu-i vine porunca Își desculță opinca Și încalță păpucul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. Să-ncălțăm opinci. Iarna grea ne năpădește, Frunza-n codru se rărește. ALECSANDRI, P. P. 316. ◊ (Complementul indică piciorul) Mi-a cere piei de zmeu Să-ncalțe piciorul său, Că de capră Lesne crapă. ALECSANDRI, P. P. 363. ◊ (Complementul indică persoana) L-a-ncălțat C-o păreche de ciobote. MARIAN, S. 233. 2. Tranz. (Cu privire la roți, la tălpile săniei etc.) A lega cu șine de fier; a fereca. Am cumpărat de la oraș un car nou, pe care ni l-a încălțat cu fier meșterul satului. STANCU, D. 230. 3. Tranz. Fig. A înșela, a păcăli. Zice puține cuvinte, și, deși urmînd după calapoadele vechi oratorice, reușește totuși să-i încalțe pe toți! CARAGIALE, S. U. 59.