ÎMPĂCĂCIÚNE, împăcăciuni, s. f. (Înv.) Împăcare. – Împăca + suf. -ăciune.

ÎMPĂCĂCIÚNE, împăcăciuni, s. f. (Înv.) Împăcare. – Împăca + suf. -ăciune.

ÎMPĂCĂCIÚNE, împăcăciuni, s. f. (Învechit și arhaizant) Împăcare. Eu, după legea veche, țin la o împăcăciune. CAMILAR, N. II 296. Începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni. NEGRUZZI, S. I 21.

împăcăciúne (înv.) s. f., g.-d. art. împăcăciúnii; pl. împăcăciúni

împăcăciúne s. f. (sil. -ciu-), g.-d. art. împăcăciúnii; pl. împăcăciúni

ÎMPĂCĂCIÚNE s. v. împăcare.

împăcăcĭúne f. Acțiunea de a saŭ de a te împăca.

împăcăciune s. v. ÎMPĂCARE.