ÎMBRĂȚIȘÁ, îmbrățișez, vb. I. Tranz. 1. (Mai ales cu privire la persoane) A cuprinde în brațe, a înlănțui cu brațele, a strînge în brațe cu afecțiune. Bătrînii își plecară frunțile, apoi îmbrățișară pe oștean. SADOVEANU, O. VII 161. Să-mbrățișez părinții și frații ce-am avut. BOLINTINEANU, O. 5. ◊ Refl. reciproc. Apoi se îmbrățișară de bucurie. ISPIRESCU, L. 61. ♦ Fig. A înconjura din toate părțile, a învălui. Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrățișează pe toți. REBREANU, I. 12. 2. Fig. A stărui cu privirea asupra unui lucru, a cuprinde dintr-o aruncătură de ochi. Ochii îmbrățișau întinderile și munții. SADOVEANU, O. I 120. Cum au ieșit din curtea gării, se oprește în loc, îmbrățișează cu o privire înapoi toată gara, și găsește că nu-i așa de mare cum se aștepta. SP. POPESCU, M. G. 47. Sta multă vreme, îmbrățișîndu-i cu privirea și mereu întrebîndu-i ce doresc. VLAHUȚĂ, O. A. 142. 3. Fig. (Cu privire la idei, doctrine, concepții) A-și apropria, a adopta, a-și însuși, a adera la... ♦ A se apuca de o meserie, a se consacra unei profesiuni. A îmbrățișat profesia de medic. ♦ A cuprinde, a conține. (Atestat în forma de prez. conj. pers. 3 îmbrățișe) Puterea-i obiectivă i-a îngăduit [lui Victor Hugo] să îmbrățișe domenii nemărginite. SADOVEANU, E. 220. – Prez. conj. și: îmbrățiș. - Variantă: (regional) îmbrățoșá (RUSSO, O. 30) vb. I.