înainte

ÎNAÍNTE adv. I. (Cu sens local) În față. ♦ În locul dintâi, în frunte. ♦ (Cu valoare de interjecție) Îndemn de a înainta. II. (Cu sens temporal) 1. Mai devreme, mai întâi. ◊ Expr. Mai înainte = a) mai demult; b) mai repede (decât altcineva sau altceva). De mai înainte = de mai demult. Cu... (mai) înainte sau (mai) înainte cu..., arată cât timp a trecut de la întâmplarea de care este vorba. Înainte vreme = odinioară. ◊ Compus: înainte-mergător s. m. = înaintaș (3), precursor; p. ext. om cu vederi înaintate. 2. Mai departe, în continuare. ◊ Expr. De azi (sau aici, acum etc.) înainte = de azi (sau aici, acum etc.) încolo. [Var.: naínte adv.] – Lat. in ab ante.

NAÍNTE adv. v. înainte.

ÎNAÍNTE adv. I. (Cu sens local) În față. ♦ În locul dintâi, în frunte. ♦ (Cu valoare de interjecție) Îndemn de a înainta. II. (Cu sens temporal) 1. Mai devreme, mai întâi. ◊ Expr. Mai înainte = a) mai demult; b) mai repede (decât altcineva sau altceva). De mai înainte = de mai demult. Cu... (mai) înainte sau (mai) înainte cu..., arată cât timp a trecut de la întâmplarea de care este vorba. Înainte vreme = odinioară. ◊ Compus: înainte-mergător s. m. = înaintaș (3), precursor; p. ext. om cu vederi înaintate. 2. Mai departe, în continuare. ◊ Expr. De azi (sau aici, acum etc.) înainte = de azi (sau aici, acum etc.) încolo. [Var.: naínte adv.] – Lat. in ab ante.

NAÍNTE adv. v. înainte.

ÎNAÍNTE adv. (Și în forma nainte) I. (Cu sens local) În față. Înainte se lungea spinare de colnic; spre dreapta se adîncea un ponor. SADOVEANU, V. F. 44. Face o săritură înapoi și una înainte. CREANGĂ, P. 199. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. id. ib. 164. Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel. EMINESCU, O. 87. ♦ În frunte. Tata mergea înainte, singur, și noi la urmă. SAHIA, N. 55. ◊ Expr. A apuca cu gura înainte v. apuca. A (sau a-i) ieși (cuiva) înainte = a întîmpina pe cineva, a ieși în cale. Ceilalți... îi ieșiră înainte și o întîmpinară. ISPIRESCU, L. 22. A i-o lua (cuiva) înainte v. lua. A o lua înainte v. lua. A spune înainte = a spune mai departe, a continua. (Despre ceas) A fi (sau a merge) înainte = a indica o oră mai înaintată decît e în realitate. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de îmbărbătare folosit ca îndemn sau lozincă și exprimînd dorința de a înainta. II. (Cu sens temporal) 1. (Exprimă prioritatea în timp) Mai de vreme, mai întîi. De nu i-ar muri mulți înainte. CREANGĂ, P. 122. ◊ (Construit cu infinitivul precedat de prep. «de») Înainte de a ieși, mai trecem printr-o sală, în care sînt expuse materiale tipărite în ilegalitate. STANCU, U.R.S.S. 27. Ajungem sub brad înainte de a se lumina ziua. SADOVEANU, V. F. 46. ◊ Loc. prep. Înainte de... = în perioada anterioară. Așa era și înainte de război? SAHIA, N. 57. ◊ Expr. Mai înainte = a) mai demult. Arar și-aduce cineva aminte Că și acolo a trăit un om Mai înainte. D. BOTEZ, P. O. 128. Totul rămînea ca mai nainte. ISPIRESCU, L. 34. Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur. CREANGĂ, P. 161; b) mai repede (decît altcineva sau altceva). Întrec pe ceilalți, ajungînd mai nainte ținta. NEGRUZZI, S. I 36. (Construit cu intinitivul precedat de prep. «de») Nu cumva... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. III 11. Mai înainte de a răsări soarele au pus lemne pe foc. DRĂGHICI, R. 84. De mai înainte = de mai de mult. Pare-mi că-mi aduc aminte Cum că-n vremi de mai nainte Te-am văzut și te-am iubit. EMINESCU, O. IV 52. Cu... (mai) înainte sau (mai) înainte cu..., arată cît timp a trecut de la întîmplarea de care este vorba. Nici nu visasem eu cu un an înainte, cînd plecasem acasă în concediu, ce cumpănă ne amenința. SADOVEANU, O. VI 116. Înainte vreme = mai de mult, odinioară. 2. (Exprimă continuarea unei acțiuni, a unei stări) Mai departe, în continuare. Ceasornicul bătea înainte, zuruind. SADOVEANU, P. 103. Din cînd în cînd avea tresăriri... însă iar se liniștea și dormea înainte. SAHIA, N. 57. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I 133. ◊ Loc. adv. De azi (sau aici, acum, mîine etc.) înainte = de azi (sau aici, acum, mîine etc.) încolo, în viitor. De aici înainte, mergînd la școală, el trecea totdeauna și mă lua și pe mine. SLAVICI, O. I 72. Îl rugară să locuiască de aci înainte cu dînsele. ISPIRESCU, L. 7. Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi. EMINESCU, O. I 141. – Variante: naínte, (regional) năínte (SBIERA, P. 226) adv.

NAÍNTE adv. v. înainte.

*cuvấnt-înaínte s. n., pl. cuvínte-înaínte

înaínte adv.

*înainte- prep. (~ i)

înaínte-mergătór s. m., pl. înaínte-mergătóri

înaínte adv.

înaínte-mergătór s. m., pl. înaínte-mergătóri

ÎNAÍNTE adv. (local) 1. (înv.) ainte. (Era situat ~.) 2. v. dinainte.

ÎNAINTE-MERGĂTÓR s. v. antecesor, înaintaș, precursor, predecesor, premergător.

Înainte ≠ înapoi, îndărăt

înaínte adv. – 1. În față. – 2. Mai devreme, mai întîi. – 3. În locul dintîi, în frunte. – 4. (Prep.) În fața, în prezență. – 5. (Adj., înv.) Anterior, precedent. – Var. nainte. Mr. nănte, ninte, ainte. Lat. ab ante, al cărui rezultat normal, *aînte, a trecut la ainte, probabil prin analogie cu alternanța vocalică cuvînt-cuvinte, mormînt-morminte. Ainte (considerat de DAR ca rezultat normal din punct de vedere fonetic; cf. it. avanti, prov. avan, fr. avant, cat. abantes), păstrat în mr., apare în texte din sec. XVI-XVII, numai în compuneri ca nainte, mainte (< mai ainte), mai deinte; compunerea cu în- este normală, cf. (îm)prejur, (îm)preună, (în)adins, etc. După REW 4335, din lat. inainte; de la in abante e inde, după Pascu, I, 129, cf. Pascu, Beiträge, 10. După DAR, este vorba de o contaminare a lui ainte cu îninte < in ante. Lat. in ab antea este atestat pentru sec. IX, cf. J. Bastardas, Particularidades sintácticas del latin medieval, Barcelona 1953, p. 85. Der. înainta, vb. (a avansa, a progresa); înaintaș, s. m. (strămoș, precedesor; precursor; calul de dinainte al trăsurii; adj., care merge înainte; Arg., ochelari; Arg., pungaș în serviciul poliției). – Comp. (înv.) înainte cuvîntare, s. f. (prolog), format ca gr. πρόλογος; înainte mergător, s. m. (precursor), ca gr. πρόδρομος; înainte vreme, adv. (în trecut, în alte timpuri); dinainte, adv., cu prep. de; dinainte, s. n. (parte din față, mai ales la o haină).

ÎNAÍNTE adv. 1) În spațiul aflat în față; dinainte; anterior. A se duce ~. ◊ A-i ieși cuiva ~ a întâmpina pe cineva. A i-o lua cuiva ~ a întrece pe cineva. 2) Într-o perioadă de timp trecută; în trecut. Mai ~ vreme. 3) Mai întâi; la început. ◊ ~ de toate în primul rând. Mai ~ a) mai demult; b) mai repede decât altcineva; mai devreme; c) în primul rând; la început. ~-mergător a) premegător; înaintaș; precursor; b) persoană cu vederi progresiste. 4) În continuare; mai departe. De azi (sau de acum, de aici) ~. ◊ Zi-i (spune) ~! Continuă! 5) (cu valoare de interjecție) Strigăt exprimând îndemnul de a înainta. Ura! ~! /<lat. in ab ante

înainte prep. arată prioritate de timp, deloc: înainte cu două luni, a făcut doi pași înainte. [Vechiu-rom. ainte = lat. AB ANTE]. ║ adv. 1. în trecut: mai înainte nu era așa; 2. anterior: cum s’a zis mai înainte.

înainte-mergător m. 1. predecesor; 2. supranumele sfântului Ioan Botezătorul.

înainte prep. de loc cu gen. (în și ainte; lat. abante, d. ab, de la, și ante, înainte; it. avanti, fr. avant. Ainte se întrebuința în vechime fără în: ainte merseră). 1. Dinainte, în față: înaintea mea, înaintea ochilor meĭ. (Diferență între înainte și dinainte nu există, că poțĭ zice și mă duc orĭ șed dinaintea caseĭ și înaintea caseĭ și corespund amîndoŭă cu fr. devant). 2. Prep. de timp cu gen. Din timpu precedent (fr. avant): Dacia în ainte de Romanĭ, Dacia din aintea Romanilor. 3. Adv de mișcare (fr. en avant): în ainte, soldațĭ! 4. Adv. de timp: știam din ainte (fr. d’avance). 5. Loc. adj. Cel din ainte, anterior, antecedent, precedent: vorba din ainte, partea din ainte (V. dinainte). De azĭ (saŭ de aicĭ saŭ de acuma) în ainte, începînd de acuma. În ainte vreme (Vechĭ. Urît azĭ), odinioară, altă-dată, odată, în ainte, cîndva. Maĭ în ainte saŭ numaĭ în ainte, altă-dată în trecut: în ainte eraĭ maĭ silitor. A lua înainte, 1. a anticipa, 2. a întrece. A da înainte cuĭva (termin luat de la joc, ca biliardu, cărțile, popicele, adică a da cuĭva puncte înainte, ca tu să începĭ maĭ de jos, fiind sigur că tot veĭ învinge), a fi superior cuĭva.

înainte-mergător, -oáre adj. și s. Răŭ zis îld. înaintaș, premergător saŭ precursor (supranumele luĭ Ion Botezătoru).

ÎNAINTE adv. (local) 1. (înv.) ainte. (Era situat ~.) 2. dinainte. (Îi pun mîncarea ~.)

înainte-mergător s. v. ANTECESOR. ÎNAINTAȘ. PRECURSOR. PREDECESOR. PREMERGĂTOR.

ANTE MARE, UNDAE (lat.) valurile înaintea mării – Cauza premerge efectul.

MACHT GEHT VOR RECHT (germ.) forța trece înaintea dreptului – Deviza cancelarului Bismarck, care trădează preferința pentru utilizarea forței în detrimentul spiritului de echitate.

NIHIL EST IN INTELLECTU QUOD NON PRIUS FUERIT IN SENSU (lat.) nu există nimic în minte fără să fi fost mai înainte în simțuri – Principiu care rezumă concepția senzualistă a lui J. Locke, îndreptat împotriva teoriei carteziene a ideilor înnăscute.

NULLUM EST IAM DICTUM, QUOD NON SIT DICTUM PRIUS (lat.) nu s-a spus nimic care să nu fi fost spus mai înainte – Terențiu, „Eunuchus”, Prolog, 41. Ineditul și originalitatea sunt întotdeauna relative.

înainte-mergător, (1) înainte-mergători s. m. 1. Antemergător. 2. (Sg., art.) Nume dat în Biblie sfântului Ioan Botezătorul. – Din înainte + mergător.

înainte adv. înainte de Revoluția din decembrie 1989.