vătămare

VĂTĂMÁRE, vătămări, s. f. Acțiunea de a (se) vătăma și rezultatul ei. – V. vătăma.

VĂTĂMÁRE, vătămări, s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) vătăma și rezultatul ei. – V. vătăma.

VĂTĂMÁRE, vătămări, s. f. (Popular) Acțiunea de a (se) vătăma și rezultatul ei. 1. Rănire, rană; lovire, lovitură; îmbolnăvire, boală; fig. cauzare a unui neajuns, a unui râu. Copila... să se curățească de fapt, de dat, de pîră... de vătămare. ALECSANDRI, T. 979. Trăgeau neîncetat asupra creștinilor cu mare vătămare a tuturor. BĂLCESCU, O. II 129. Luînd o săgeată au tras asupra lui Robinson, dar nu i-au pricinuit nici o vătămare. DRĂGHICI, R. 168. 2. Pagubă, stricăciune.

vătămáre s. f., g.-d. art. vătămắrii; pl. vătămắri

vătămáre s. f., g.-d. art. vătămării; pl. vătămări

VĂTĂMÁRE s. 1. (înv. și reg.) stricăciune. (~ corporală.) 2. (livr.) lezare. (~ intereselor cuiva.)

VĂTĂMÁRE s. v. afecțiune, avariere, boală, daună, deteriorare, hernie, maladie, pagubă, pierdere, prejudiciu, rănire, stricare, stricăciune.

vătămare f. acțiunea de a vătăma și rezultatul ei: 1. leziune; 2. fig. prejudiciu.

vătămáre f. Acțiunea de a vătăma. Fig. Vătămarea intereselor.

vătămare s. v. AFECȚIUNE. AVARIERE. BOALĂ. DAUNĂ. DETERIORARE. HERNIE. MALADIE. PAGUBĂ. PIERDERE. PREJUDICIU. RĂNIRE. STRICARE. STRICĂCIUNE.

VĂTĂMARE s. 1. (înv. și reg.) stricăciune. (~ corporală.) 2. (livr.) lezare. (~ intereselor cuiva.)