virtute

VIRTÚTE, virtuți, s. f. 1. Însușire dominantă a caracterului, care îl face mai bun pe individul uman, din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală. ♦ Înclinație spre un anumit fel de fapte morale; calitate morală. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -utis (cu unele sensuri după fr. vertu).

VIRTÚTE, virtuți, s. f. 1. Însușire morală pozitivă a omului; însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinație statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. vertu).

VIRTÚTE², virtuți, s. f. 1. Forța morală de a urmări în mod constant idealul etic; integritate morală. Cîștigul ce-n picioare călcînd virtute, lege, Trufaș înaintează spre tronul său de rege. MACEDONSKI, O. I 45. Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? EMINESCU, O. I 150. ♦ Castitate. [Ea] uită virtutea, leapădă cinstea, ca să se arunce în brațele voastre. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ Însușire, calitate morală. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... În virtutea principiului evoluțiunii... materia a suferit în decursul secolelor numeroase preschimbări.. MARINESCU, P. A. 37. Legi și principii, în virtutea cărora critica poate să pronunțe verdicte estetice. GHEREA, ST. CR. 35. Ridicînd... țăranilor dreptul ce aveau în virtutea tutulor urbarielor... această lege n-a făcut decît a continua să favorizeze apăsarea clacaților de către proprietari. KOGĂLNICEANU, S. A. 158.

virtúte (calitate morală) s. f., g.-d. art. virtúții; pl. virtúți

virtúte (integritate morală) s. f., g.-d. art. virtúții; pl. virtúți

VIRTÚTE s. v. însușire.

Virtute ≠ cusur, defect, meteahnă, viciu

VIRTÚTE s.f. 1. Calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etc.; perfecțiune morală. ♦ Castitate, curățenie. ♦ Înclinație specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. În virtutea... = pe baza, ca urmare a... [< lat. virtus, cf. fr. vertu, it. virtù].

VIRTÚTE s. f. 1. calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etic etc.; integritate morală. ◊ castitate, curățenie. 2. în virtutea... = pe baza, ca urmare a... (< lat. virtus, după fr. virtu)

VIRTÚTE ~ți f. 1) Forță morală prin care omul tinde către bine și frumos; perfecțiune morală. 2) Fidelitate sentimentală sau/și conjugală (a unei femei); castitate. 3) mai ales la pl. Pornire statornică spre a înfăptui anumite acte morale (printr-un efort volitiv). ◊ Cele patru ~ți curajul, justețea, prudența și temperanța. 4): În ~tea... în baza...; ca urmare a...; conform... [G.-D. virtuții] /<lat. virtus, ~utis

virtute f. 1. dispozițiune statornică a sufletului care caută a face binele și a evita răul; 2. iubirea binelui, a onestului; 3. eficacitate, proprietate particulară: virtutea unei plante, a unui remediu; în virtutea, în puterea: în virtutea unei sentințe; 4. persoană virtuoasă: a recompensa virtutea; 5. Virtutea militară, decorațiune românească, instituită în 1872 și dată militarilor pentru fapte de curaj în răsboiu.

*virtúte f. (lat. virtus, -útis. V. vîrtute). Caracteru omuluĭ fără păcat și fără vițiĭ: a nu fura, a nu ucide și a da ajutor celor ce aŭ nevoĭe e o mare virtute. Castitate (a uneĭ femeĭ). Proprietate, eficacitate: virtuțile plantelor. În virtutea..., în urma, pe baza, pin forța...: în virtutea legiĭ. Virtutea militară (cu înț. latin de „vitejie”), o decorațiune militară românească înființată în 1872 ca să se răsplătească vitejiile ostășeștĭ (De la 1916 se dă numaĭ soldaților, ĭar ofițerilor li se dă Mihaĭ Viteazu. Virtutea aeronautică, decorațiune înființată de regele Carol II p. a-ĭ răsplăti pe aviatorĭ.

vîrtúte f. (lat. vĭrtus, virtútis, virtute, vitejie; pv. vertut, fr. vertu. La It., Cat., Sp., Pg. e neol.). Vechĭ. Rar azĭ. Tărie, putere, vigoare, forță fizică: ceteá maĭ cu vîrtute rugăcĭunile (Șez. 30, 199).

VIRTUTE s. calitate, însușire, (rar) bun. (Caracterul lui e o ~ de preț.)

IN MEDIO STAT VIRTUS (lat.) virtutea se află la mijloc – Sentință a scolasticii medievale, avându-și originea în doctrina etică a lui Aristotel.

LICET IPSA VITIUM SIT AMBITIO, FREQUENTER TAMEN CAUSA VIRTUTEM EST (lat.) chiar dacă ambiția este în sine un viciu, deseori ea este un stimulent pentru virtuți – Quintilian, „De institutione oratoria”, 1, 2, 22.

MACTE, NOVA VIRTUTE, PUER SIC ITUR AD ASTRA (lat.) slavă ție, copile, pentru noua ta faptă de vitejie, așa se ajunge la stele – Vergiliu, „Eneida”, IX, 641. Cuvinte de îmbărbătare pe care Apolo le adresează lui Ascanius, în războiul troienilor cu latinii. P. ext. Îndemn la o acțiune hotărâte, ieșită din comun.

VIRTUS POST NUMMOS (lat.) virtutea după bani – Horațiu, „Epistulae”, I, 1, 54. Satirizare a corupției moravurilor.

VIRTUTE NON ASTUTIA (lat.) prin virtute, nu prin viclenie – Deviză a luptătorilor cinstiți și, în genere, a celor ce vor să reușească numai prin merite.