tărăgănare

TăRĂGĂNÁRE, tărăgănări, s. f. Acțiunea de a (se) tărăgăna și rezultatul ei. [Var.: tărăgăníre s. f.] – V. tărăgăna.

TĂRĂGĂNÍRE s. f. v. tărăgănare.

TĂRĂGĂNÁRE, tărăgănări, s. f. Acțiunea de a (se) tărăgăna și rezultatul ei. [Var.: tărăgăníre s. f.] – V. tărăgăna.

TĂRĂGĂNÍRE s. f. v. tărăgănare.

TĂRĂGĂNÁRE, tărăgănări, s. f. Acțiunea de a tărăgăna și rezultatul ei. 1. Amînare, tergiversare, tărăgăneală. Asemenea tărăgănări îmi rup inima, îndoiala mă roade. CONTEMPORANUL, V_II 491. 2. Rostire rară și prelungită a unui sunet. Și glasurile nu aveau tărăgănarea cîntătoare... ca glasurile țărănești. DUMITRIU, N. 97. ♦ Încetinire a ritmului unei melodii; domolire. Începu să cînte din caval. Era o doină apăsătoare, cu tărăgănări pline de amar. CAMIL PETRESCU, O. I 114. – Variantă: tărăgăníre (DELAVRANCEA, H. T 4) s. f.

TĂRĂGĂNÍRE s. f. v. tărăgănare.

tărăgănáre s. f., g.-d. art. tărăgănắrii; pl. tărăgănắri

tărăgănáre s. f., g.-d. art. tărăgănării; pl. tărăgănări

TĂRĂGĂNÁRE s. 1. v. amânare. 2. v. tergiversare.

Tărăgănare ≠ grăbire

TĂRĂGĂNARE s. 1. amînare, tergiversare, (rar) tergiversațiune. (~ rezolvării unei probleme.) 2. tărăgăneală, tergiversare. (Ce e această ~?)