boncăire

boncăíre sf [At: DA ms / V: -coi-, bun-, buncoire / Pl: ~ri / E: boncăi] 1 Boncăluire. 2 (D. cerbi și bovine) Emitere de răgete furioase Cf boncăi. 3 Urlat.

BONCĂÍ, pers. 3 boncăiește, vb. IV. Refl. și intranz. A boncălui. – Cf. scr. bukati.

boncăí vb., ind. prez. 3 sg. boncăiéște / bóncăie, imperf. 3 sg. boncăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. boncăiáscă / bóncăie

BONCĂÍ vb. a boncălui, (reg.) a râncăi, a râncălui. (Cerbul ~ în timpul rutului.)

boncăí (boncăiésc, boncăít), vb. – A mugi, a scoate răgete. – Var. boncăni, boncălui, buncăi. Sl. bąkati, *bąkaliti, forme a căror existență se verifică prin sb., slov. bukati, ceh. boukati, sb. buknuti „a mugi”, sb. bukalište „loc unde mugesc boii”, sb. bukanje „muget”. – Der. boncă(lu)itură, s. f. (răget). Prin contaminarea acestor cuvinte cu der. de la boc, de tipul bocăni „a lovi”, s-au format cuvintele bontăni, vb. (Mold. și Bucov., a lovi, a izbi); bontănitură, s. f. (lovitură, izbitură).