țiitoare

ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor.

ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor.

ȚIITOÁRE, țiitoare, s. f. (Popular) Concubină. Era țiitoarea unui boier de neam mare. I. BOTEZ, ȘC. 69. Livda, muma Marcului, Țiitoarea turcului. TEODORESCU, P. P. 663.

ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, adj. (Învechit) Care ține mult timp; durabil. Trebuie să aibă vestminte nouă și țiitoare. MARIAN, Î. 70. ♦ (Determinat prin «aminte») Care păstrează ceva în memorie, care ține minte. Ești și țiitor aminte de greșala ce a făcut strămoșul Adam. GORJAN, H. IV 166. ♦ (Substantivat) Persoană care administrează un serviciu sau o instituție. ◊ Țiitor de registre = funcționar însărcinat cu înregistrarea actelor. El fusese rînd pe rînd țiitor de registre la primăria din Caracal... și perceptor. GANE, N. III 180.

ȚIITÓRI s. f. pl. Loc unde stă vînătorul la pîndă; loc pe unde trece vînatul. Poiana și țiitorile erau minunate, luminișul era larg înspre partea de unde trebuia să vie vînatul. SADOVEANU, O. I 63. Iute la pîndă, la țiitori! ODOBESCU, S. III 88.

!țiitoáre² (loc de pândă) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitórii; pl. țiitóri

țiitoáre¹ (persoană) (pop.) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitoárei; pl. țiitoáre

țiitór (înv., pop.) (ți-i-) adj. m., pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre

țiitoáre (persoană) s. f. (sil. ți-i-), g.-d. art. țiitoárei; pl. țiitoáre

țiitór adj. m. (sil. ți-i-), pl. țiitóri; f. sg. și pl. țiitoáre

țiitóri (loc) s. f. pl. (sil. ți-i-)

ȚIITOÁRE s. v. amantă, concubină, iubită, prietenă.

ȚIITÓR adj. v. durabil, rezistent, solid, trainic.

ȚIITOÁRE² ~óri f. Loc pe unde trec animale sălbatice și unde vânătorii stau de pândă. /a ține + suf. ~toare

ȚIITOÁRE¹ f. pop. Femeie întreținută de un amant. /a ține + suf. ~toare

țiitoare f. 1. femeie întreținută (cf. țineà 8); 2. locul unde vânătorul pândește vânatul: fiți deștepți la țiitori! (cf. țineà 14).

țiitoáre f., pl. orĭ (d. țin, țiŭ. P. pl., cp. cu privighetoare). Întreținută, concubină. Trecătoare, locu pe unde trece vînatu și unde se ațin vînătoriĭ: la pîndă la țiitorĭ (Od. Psevd. 99).

țiitoare s. v. AMANTĂ. CONCUBINĂ. IUBITĂ. PRIETENĂ.

țiitor adj. v. DURABIL. REZISTENT. SOLID. TRAINIC.

țiitoare, țiitoare s. f. concubină, amantă