ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor.

ȚIITÓR, -OÁRE, țiitori, -oare, s. f., adj. 1. S. f. (Pop.) Concubină. 2. S. f. pl. Loc unde stă vânătorul la pândă; loc pe unde trece vânatul. 3. Adj. (Înv.) Care ține mult timp; durabil. [Pr.: ți-i-] – Ține + suf. -itor.

ȚIITOÁRE, țiitoare, s. f. (Popular) Concubină. Era țiitoarea unui boier de neam mare. I. BOTEZ, ȘC. 69. Livda, muma Marcului, Țiitoarea turcului. TEODORESCU, P. P. 663.

țiitoáre¹ (persoană) (pop.) (ți-i-) s. f., g.-d. art. țiitoárei; pl. țiitoáre

țiitoáre (persoană) s. f. (sil. ți-i-), g.-d. art. țiitoárei; pl. țiitoáre

ȚIITOÁRE s. v. amantă, concubină, iubită, prietenă.

ȚIITOÁRE¹ f. pop. Femeie întreținută de un amant. /a ține + suf. ~toare

țiitoare f. 1. femeie întreținută (cf. țineà 8); 2. locul unde vânătorul pândește vânatul: fiți deștepți la țiitori! (cf. țineà 14).

țiitoáre f., pl. orĭ (d. țin, țiŭ. P. pl., cp. cu privighetoare). Întreținută, concubină. Trecătoare, locu pe unde trece vînatu și unde se ațin vînătoriĭ: la pîndă la țiitorĭ (Od. Psevd. 99).

țiitoare s. v. AMANTĂ. CONCUBINĂ. IUBITĂ. PRIETENĂ.

țiitoare, țiitoare s. f. concubină, amantă