țanțuș

ȚANȚÓȘ, -Ă, țanțoși, -e, adj. Semeț, mândru, îngâmfat, fudul; arogant. – Et. nec.

ȚÁNȚOȘ, -Ă, țanțoși, -e, adj. Semeț, mândru, îngâmfat, fudul; arogant. – Et. nec.

ȚÁNȚOȘ, -Ă, țanțoși, -e, adj. Mîndru, semeț, fudul. Căpitanului îi plăcea să meargă oamenii țanțoși, veseli, și să bată talpa la pămînt. SADOVEANU, O. VI 195. Zi cu zi cocoana se făcea mai aspră, mai țanțoșă. CARAGIALE, P. 74. Cucoșul însă mergea țanțoș, iar paserile după dînsul. CREANGĂ, O. A. 161. – Variantă: (regional) țánțuș, -ă (ALECSANDRI, T. 141) adj.

ȚÁNȚUȘ, -Ă adj. v. țanțoș.

ȚÁNȚUȘ, -Ă adj. v. țanțoș.

țánțoș adj. m., pl. țánțoși; f. țánțoșă, art. țánțoșa, pl. țánțoșe

țánțoș adj. m., pl. țánțoși; f. sg. țánțoșă, pl. țánțoșe

ȚÁNȚOȘ adj. 1. v. îngâmfat. 2. v. semeț. 3. v. obraznic.

ȚÁNȚOȘ ~ă (ĩ, ĕ) și adverbial peior. (despre persoane) Care manifestă orgoliu (nemăsurat); plin de sine; fudul; mândru; încrezut; înfumurat; îngâmfat; măreț; falnic; semeț. A umbla ~. /Orig. nec.

țanțoș a. mândru și arogant [Cu variantele țonțoroiu, țunțurliu: origină necunoscută].

țánțoș, -ă adj. (ung. cincos, șiret, perfid). Mîndru, plin de încredere, îngînfat: un bătăuș țanțoș. Adv. A călca țanțoș.

ȚANȚOȘ adj. 1. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngîmfat, megaloman, mîndru, orgolios, semeț, trufaș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Ce te ții așa ~?) 2. mîndru, semeț, (pop.) dîrz, fălos. (Un mers ~.) 3. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~; o atitudine ~.)

țánțoș, -ă, țanțoși, -e, adj. – Mândru, arogant: „Iară altă dihanie, mai mică de stat, da’ tare țanțoșă și cu coada ca o seceră...” (Bilțiu-Dăncuș: 264). – Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA); din magh. tancos „jucăuș, dansator profesionist” (< magh. tanc „dans” + suf. -os) (Frățilă).