închinătoare

ÎNCHINĂTÓR, -OÁRE, închinători, -oare, s. m. și f. Persoană care se roagă, se închină, își face semnul crucii; p. ext. credincios. ◊ (Înv.) Adorator, admirator. – Închina + suf. -ător.

ÎNCHINĂTÓR, -OÁRE, închinători, -oare, s. m. și f. Persoană care se roagă, se închină, își face semnul crucii; p. ext. credincios. ◊ (Înv.) Adorator, admirator. – Închina + suf. -ător.

ÎNCHINĂTOÁRE, închinători, s. f. (Popular) Faptul de a se închina. Numele-ți l-am auzit La biserică pomenit, Că m-am dus la-nchinătoare În zile de sărbătoare. TEODORESCU, P. P. 502.

ÎNCHINĂTÓR, -OÁRE, închinători, -oare, s. m. și f. Persoană care își face semnul crucii, care se roagă, se închină; p. ext. credincios. Părinții monahi deschiseseră sicriul cu moaștele, așezîndu-se... de strajă, ca să pri- vegheze trecerea... închinătorilor și să primească daniile. SADOVEANU, Z. C. 206. Sfînta Sofia, prefăcută în geamie... în fața noilor ei închinători. GALACTION, O. I 222. Pe fiece an vin închinători, de la două mii pînă la trei mii oameni. BOLINTINEANU, O. 297. ♦ (Învechit) Adorator, admiraror. Umilit închinător al marelui nostru istoric. ODOBESCU, S. III 526.

ÎNCHINĂTOÁRE, închinători, s. f. (Pop.) Faptul de a se închina (1).

închinătoáre s. f., g.-d. art. închinătoárei; pl. închinătoáre

închinătór s. m., pl. închinătóri

închinătoáre s. f., g.-d. art. închinătoárei; pl. închinătoáre

închinătór s. m., pl. închinătóri

ÎNCHINĂTÓR s. v. admirator.

ÎNCHINĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) și substantival rar (despre persoane) Care se închină (unei divinități). /a închina + suf. ~ător

închinător m. 1. cel ce se închină: închinător de idoli; 2. fig. admirator: eu, umilit închinător al marelui nostru istoric OP.

închinător s. v. ADMIRATOR.