văpaie

VĂPÁIE, văpăi, s. f. 1. Flacără mare; pară. ♦ Arșiță, dogoare. ♦ Fig. Lumină strălucitoare. 2. Văpaiță (2). – Cf. alb. vapë.

VĂPÁIE, văpăi, s. f. 1. Flacără mare; pară. ♦ Arșiță, dogoare. ♦ Fig. Lumină strălucitoare. 2. Văpaiță (2). – Cf. alb. vapë.

VĂPÁIE, văpăi, s. f. 1. Flacără, pară; foc. Peste obrazul ca de marmură, lumînările de ceară din sfeșnice își tremurau văpăile. SADOVEANU, O. I 256. Tremurînd s-a stins văpaia lumînării de pe masă. TOPÎRCEANU, B. 73. Și palaturi aurite, ș-un acoperiș de paie, Cînd flacăra le cuprinde fac tot un fel de văpaie. HASDEU, R. V. 107. ◊ Fig. Îl privea și ea țintă cu ochii plini de văpaia suferinței. SADOVEANU, O. II 462. Grozavul vînt se zbate-n largul zării Și norii-mbracă haină de văpăi. COȘBUC, P. II 73. Nu voi să prind de veste Că mi s-a stins văpaia tinereții. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Arșiță, dogoare. Hotărâseră astfel timpul de plecare, ca să scape de văpaia soarelui. PAS, Z. I 44. (Cu pronunțare regională) Vapaia amiezii lucra secundă după secundă. SADOVEANU, A. L. 200. 2. Fig. Lumină strălucitoare a corpurilor cerești; raze luminoase. Galbene văpăi de soare Peste deal acum se scurg. COȘBUC, P. I 315. Văpaia lunii s-așterne pe sclipitoarele întinderi. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Luna... luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. 3. Văpaiță (2). Pescuitul cu văpaia. ANTIPA, P. 793.

văpáie s. f., art. văpáia, g.-d. art. văpắii; pl. văpắi

văpáie s. f., art. văpáia, g.-d. art. văpăii; pl. văpăi

VĂPÁIE s. 1. v. vâlvătaie. 2. v. flacără. 3. v. dogoare.

VĂPÁIE s. v. fachie, opaiț.

văpáie (-ắi), s. f. – Pară, flacără mare. Origine necunoscută. Se indică de obicei posibilitatea unui lat. *vapalia < vapa (Pușcariu 1855; Tiktin; Philippide, II, 661; REW 9147), cf. it. va(m)pa, sb. vapa „vapor”, alb. vapë „căldură” (Cihac, II, 721); dar relația dintre aceste cuvinte nu este clară. Poate este dubletul lui vipie, s. f. (arșiță). Der. (în)văpăia, vb. (a arde cu flacără); svăpăiat, adj. (descompus, dezordonat, vagabond, golan), această relație semantică nu este clară (probabil „descompus ca cel care scapă de la incendiu”; după Crețu, din sl. sverĕpovati „a exaspera”; după Tiktin, se pleacă de la ideea de „aprins”).

VĂPÁIE ~ăi f. 1) Ansamblu de flăcări mari, mai ales de culoare roșie, apărute în procesul arderii în mediul aerian; pară mare. 2) Emanație cu o temperatură foarte înaltă, provenită de la o sursă de căldură puternică; dogoare; pară. [G.-D. văpăii] /<alb. vapë

văpaie f. flacără mare: focul arde cu văpaie; fig. văpăi de ochi sălbatici AL. [Dintr’un primitiv vapă, conservat în vechea italiană și în albaneză].

văpáĭe f., pl. ăĭ (lat. pop. *vapalĭa, d. vapor, abur; it. vampa, vechĭ vapa; alb. vapă; sîrb. vapa, abur, exalațiune, vapaj [d. rom.] vaĭet. V. vipie). Mare flacără, mare căldură, arșiță, vipie: văpaĭa ĭaduluĭ, văpaĭa uneĭ zile de vară. V. lipăr, pripec, toĭ.

văpaie s. v. FACHIE. OPAIȚ.

VĂPAIE s. 1. flăcăraie, pară, pălălaie, pîrjol, vîlvătaie, vîlvoare, (rar) pălălaică, (pop.) bobot, bobotaie, (reg.) pălălăială, vîlvaie, vîlvăraie, (prin vestul Transilv.) babură, (Olt.) bălbălău. (O imensă ~ de la incendiu.) 2. flacără, pară, (livr.) flamă. (~ focului din sobă.) 3. arșiță, dogoare, dogoreală, fierbințeală, pară. (Simte ~ focului din sobă.)

văpaie, văpăi s. f. (er.) excitație; apetit sexual.