vâjiitură

VÂJÂITÚRĂ, vâjâituri, s. f. Vâjâit¹. [Pr.: -jâ-i-. – Var.: (reg.) vâjeitúră, vâjietúră, vâjiitúră s. f.] – Vâjâi + suf. -tură.

VÂJEITÚRĂ s. f. v. vâjâitură.

VÂJIETÚRĂ s. f. v. vâjâitură.

VÂJIITÚRĂ s. f. v. vâjâitură.

VÂJÂITÚRĂ, vâjâituri, s. f. Vâjâit¹. [Pr.: -jâ-i-. – Var.: (reg.) vâjeitúră, vâjietúră, vâjiitúră s. f.] – Vâjâi + suf. -tură.

VÂJEITÚRĂ s. f. v. vâjâitură.

VÂJIETÚRĂ s. f. v. vâjâitură.

VÂJIITÚRĂ s. f. v. vâjâitură.

VÎJEITÚRĂ s. f. v. vîjîitură.

VÎJIETÚRĂ s. f. v. vîjîitură.

VÎJIITÚRĂ s. f. v. vîjîitură.

VÎJÎITÚRĂ, vîjîituri, s. f. (Și în forma vîjiitură) Vîjîit. Un nou salt, dar vîjîitura ne-a luat înainte, explozia e acolo unde vram noi să ne oprim. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. Se auzi o dulce vijiitură de vînt, care aducea un miros de trandafir și de rosmarini. ISPIRESCU, L. 114. – Variante: vîjiitúră, vîjeitúră (RETEGANUL, P. I 29), vîjietúră (SANDU-ALDEA, U. P. 140, ISPIRESCU, L. 6) s. f.

vâjâitúră (-jă-i-) s. f., g.-d. art. vâjâitúrii; pl. vâjâitúri

vâjâitúră s. f., g.-d. art. vâjâitúrii; pl. vâjâitúri

VÂJÂITÚRĂ s. 1. v. șuierat. 2. v. țiuitură.

vâjăitură f. vâjâit îndelungat.

vîjîitúră f., pl. ĭ. Rezultatu vîjîiriĭ: a auzit vîjîiturile gloanțelor. Huĭet pe care-l simți în urechĭ la vre-o boală: vîjîiturile urechilor.

VÎJÎITURĂ s. 1. șuier, șuierare, șuierat, șuierătură, vîjîială, vîjîire, vîjîit, vuiet. (~ vîntului.) 2. piuit, piuitură, șuierat, șuierătură, țiuit, țiuitură, vîjîit, (rar) piuială. (~ glonțului.)