vorbitor

VORBITÓR, -OÁRE, vorbitori, -oare, adj., s. m. și f., s. n. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).

VORBITÓR, -OÁRE, vorbitori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care vorbește; care folosește limbajul articulat. ♦ Care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ. 2. Evident, edificator, elocvent. II. S. m. și f. 1. Persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat. ♦ Persoană care povestește, care discută cu alții. 2. Orator, conferențiar. III. S. n. Cameră specială destinată întrevederilor dintre o persoană aflată într-un internat, într-un cămin etc. și cineva venit din afară. – Vorbi + suf. -tor (III după fr. parloir).

VORBITÓR3, -OÁRE, vorbitori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care vorbește (o anumită limbă), care are facultatea de a vorbi, care folosește limbajul articulat. Afixul poate fi străin, dar, deoarece între timp a devenit productiv în romînește, vorbitorul nu-și mai dă seama că e nou. GRAUR, F. L. 116. 2. Persoană care povestește, care conversează, se întreține, discută cu alții. Vorbeau, și atunci cîte un abur străveziu se ridica deasupra vorbitorilor. DUMITRIU, N. 164. ♦ Orator, conferențiar. Meșterul Roman nu era vorbitor bun. GALAN, Z. R. 85. Vorbitorul își sfîrșise cuvîntarea și acum era aplaudat. CAMIL PETRESCU, O. I 196.

VORBITÓR2, -OÁRE, vorbitori, -oare, adj. 1. Care vorbește; care are facultatea de a vorbi, care folosește limbajul articulat. Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară Trezeau din codri veșnici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare curgând spre vechea Romă. EMINESCU, O. I 91. Murăș, Murăș, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare Precum ești de mergătoare, Eu cu drag te-aș întreba N-ai văzut pe bădița? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. 2. Care vorbește plăcut, care are darul vorbirii; comunicativ. Dintre toți obișnuiții casei, acela care păru a prinde mai bine intimități fu generalul, om încă tînăr, bogat, vorbitor, prietenos. BASSARABESCU, S. N. 71. Ea-i năltuță, mlădioară... Și-i frumoasă vorbitoare, Și de suflet iubitoare. ALECSANDRI, P. P. 301. 3. Care are convingere fără cuvinte, evident, edificator. Afirmația noastră se bazează pe o realitate vorbitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 5/2.

VORBITÓR1, vorbitoare, s. n. 1. Cameră specială în cămine, în cazărmi etc., destinată întrevederilor celor internați cu persoane venite din afară. Treceți la vorbitor, zice gardianul. V. ROM. decembrie 1953, 174. 2. Difuzor pentru amplificarea vocii.

vorbitór1 adj. m., (persoană) s. m., pl. vorbitóri; adj. f., s. f. sg. și pl. vorbitoáre

vorbitór2 (cameră) s. n., pl. vorbitoáre

vorbitór adj. m., (persoană) s. m., pl. vorbitóri; f. sg. și pl. vorbitoáre

vorbitór (cameră) s. n., pl. vorbitoáre

VORBITÓR adj., s. 1. adj. (rar) cuvântăreț, cuvântător. (Ființă ~oare.) 2. s. (livr.) locutor. (Un ~ care comunică un mesaj.) 3. s. v. conferențiar. 4. adj. v. sonor. 5. s. v. parloar.

VORBITÓR adj. v. comunicativ, concludent, convingător, decisiv, edificator, elocvent, expansiv, grăitor, hotărâtor, ilustrativ, pilduitor, prietenos, puternic, serios, sociabil, solid, tare, temeinic, volubil.

VORBITÓR2 ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. 1) Persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; orator. 2) Persoană care povestește sau întreține o conversație. /a vorbi + suf. ~tor

VORBITÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) 1) și substantival Care vorbește; cu proprietatea de a comunica prin limbaj; cuvântător. Ființă ~oare. 2) rar Care constituie o dovadă serioasă; care vorbește de la sine; semnificativ; elocvent; grăitor. Argument ~. /a vorbi + suf. ~tor

VORBITÓR3 ~oáre n. Sală specială pentru întrevederi și convorbiri; parloar. /a vorbi + suf. ~tor

vorbitor a. și m. care vorbește.

vorbitór, -oáre adj. Care vorbește: papagalu e o pasăre vorbitoare. S. m. și f. Orator: un vorbitor excelent. S. n., pl. -oare. Cameră destinată vorbiriĭ (conversațiuniĭ) părinților cu eleviĭ într’un internat.

VORBITOR adj., s. 1. adj. (rar) cuvîntăreț, cuvîntător. (Ființă ~.) 2. s. conferențiar, orator, (rar) cuvîntător. (Un ~ bine documentat.) 3. adj. sonor, vorbit. (Film ~.) 4. s. parloar, (înv.) parlatoriu. (~ la un cămin.)

vorbitor adj. v. COMUNICATIV. CONCLUDENT. CONVINGĂTOR. DECISIV. EDIFICATOR. ELOCVENT. EXPANSIV. GRĂITOR. HOTĂRÎTOR. ILUSTRATIV. PILDUITOR. PRIETENOS. PUTERNIC. SERIOS. SOCIABIL. SOLID. TARE. TEMEINIC. VOLUBIL.

VORBITÓR s. m. (< vorbi + suf. -tor): cel care folosește limbajul articulat; cel care vorbește cu alții; locutor, emițător. ◊ ~ unilíngv (monolíngv): v. care folosește o singură limbă (pe cea maternă). ◊ ~ bilíngv: v. care poate folosi, după nevoi, două limbi – limba maternă și o limbă străină. ◊ ~ trilíngv: v. care poate folosi, după nevoi, trei limbi – limba maternă și două limbi străine. ◊ ~ poliglót: v. care folosește mai multe limbi. Mulți lingviști au fost v. poligloți. Se știe, de exemplu, că lingvistul danez Rasmus Kristian Rask cunoștea peste 200 de limbi, dintre acestea vorbind un număr impresionant de mare. Tot un v. poliglot de performanță a fost și domnitorul român Dimitrie Cantemir.

a băga vorbitor expr. (deț.) 1. a sta de vorbă, a pălăvrăgi. 2. a preveni pe cineva de iminența unui pericol.