uimire

UIMÍ, uimesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a impresiona puternic, a surprinde, a ului. ♦ (Înv.) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. – Et. nec.

UIMÍRE, uimiri, s. f. Faptul de a uimi; mirare, admirație, emoție profundă (și neașteptată); surprindere. – V. uimi.

UIMÍ, uimesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a impresiona puternic, a surprinde, a ului. ♦ (Înv.) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. – Et. nec.

UIMÍRE, uimiri, s. f. Faptul de a uimi; mirare, admirație, emoție profundă (și neașteptată); surprindere. – V. uimi.

UIMÍ, uimesc, vb. IV. Tranz. 1. A produce mirare sau admirație, a surprinde puternic, a impresiona profund. V. ului. Vorbești cu un calm care mă uimește. BARANGA, I. 184. O păsărică vine, prevestind țărmuri vecine... Pe catarg ea saltă, cîntă, Ne uimește, ne încîntă Ș-apoi zboară ca un vis. ALECSANDRI, P. A. 83. ◊ Absol. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă. CAMIL PETRESCU, U. N. 170. Fie Răzvan ori și unde, el tot țeara ș-o iubește, Dacă prin faptele sale se rădică și uimește. HASDEU, R. V. 123. ♦ Refl. A fi cuprins de mirare sau de admirație. Cît viteazul o zărește, Pe loc stă și se uimește. ALECSANDRI, P. II 91. ◊ Fig. Văile și munții se uimesc auzindu-i cînticele. EMINESCU, N. 5. Ce netedă cîmpie! cum ochiul se uimește! ALEXANDRESCU, P. 88. 2. (Învechit) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. Mă uimești dacă nu mîntui... Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i. EMINESCU, O. I 154. Vinul... îngreuiază trupul și uimește și îmbată mintea. PISCUPESCU, O. 200. ◊ Refl. Pînă acum tu ești ca unul care a găsit o comoară... Se uimește, nu-i vine a crede. SADOVEANU, O. VII 88. Hamalul, carele nu mai văzuse să aibă atîta sumă de bani de cînd se născuse, se uimi de bucurie. GORJAN, H. II 15.

UIMÍRE s. f. Acțiunea de a (se) uimi și rezultatul ei; mirare, surprindere, admirație, tulburare. Niciodată laudele și uimirile celor de acasă nu sînt în proporție cu entuziasmul nostru. SADOVEANU, N. F. 85. A doua zi, uimire mare, spaimă în norod. GALACTION, O. I 259. Un lung fior de uimire trecu prin inimile tuturor. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Loc. adv. Cu uimire = în mod minunat. E privighetoarea dulce care spune cu uimire Tainele inimii sale, visul ei de fericire. ALECSANDRI, P. A. 126.

uimí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uimésc, imperf. 3 sg. uimeá; conj. prez. 3 să uimeáscă

uimíre s. f., g.-d. art. uimírii; pl. uimíri

uimí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uimésc, imperf. 3 sg. uimeá; conj. prez. 3 sg. și pl. uimeáscă

uimíre s. f., g.-d. art. uimírii; pl. uimíri

UIMÍ vb. 1. a consterna, a minuna, a năuci, a perplexa, a stupefia, a surprinde, a ului. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 2. a ului, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a ului. (Vestea aflată l-a ~.) 4. v. minuna.

UIMÍRE s. 1. minunare, stupefiere, surprindere, uluială, uluire, (înv.) minune, uimeală. (~ cuiva în fața unui lucru neașteptat.) 2. consternare, perplexitate, stupefacție, stupoare, surprindere, surpriză, uluială, uluire, (rar) consternație. (A avut un moment de adevărată ~.)

uimí (uimésc, uimít), – vb. – A surprinde, a admira, a ului. Sl. ujeti, ujmą „a fura”, ujmati „a sustrage” (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 431; Conev 101; Tiktin), cf. fr. ravir, sp. arrebatar. – Der. uimăci, vb. (a ameți, a năuci), prin contaminare cu buimăci; uimeală (var. uimăceală), s. f. (mirare, surprindere); uimitor, adj. (care uimește, care surprinde).

A UIMÍ ~ésc tranz. 1) A face să fie cuprins de o mare mirare (sau admirație); a face să rămână profund impresionat; a minuna. 2) înv. A face să ajungă buimac; a buimăci; a zăpăci; a ului. /Orig. nec.

uimì v. a (se) confunda de mirare (dinaintea unui lucru neașteptat), a se pierde cu firea. [Slav. UĬMÕ, a răpi (cf. sub raportul sensului, fr. ravir)].

uimire f. mirare adâncă.

uĭmésc v. tr. (vsl. u-imati, a lua, a substrage, u-ĭenti, u-imon, a lua, a despoĭa, d. ĭentĭ-imon, a prinde. V. uĭum, năĭmesc, primesc). Umplu de o adîncă mirare, speriĭ: neașteptata aparițiune a jandarmilor ĭ-a uĭmit pe tîlharĭ, toțĭ s’aŭ uĭmit de luxu luĭ. V. uluĭesc.

uĭmíre f. Mirare adîncă: constată cu uĭmire că baniĭ dispăruse.

UIMI vb. 1. a minuna, a stupefia, a surprinde, a ului. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 2. a ului, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a ului. (Vestea aflată l-a ~.) 4. a se cruci, a se minuna, a se ului, (pop.) a se încruci, (reg.) a se ugni, (Transilv. și Ban.) a se pocozi, (înv.) a se ciudi, a se divi. (Se ~ de ce aude.)

UIMIRE s. 1. minunare, stupefiere, surprindere, uluială, uluire, (înv.) minune, uimeală. (~ cuiva în fața unui lucru neașteptat.) 2. perplexitate, stupefacție, stupoare, surprindere, surpriză, uluială, uluire. (A avut un moment de adevărată ~.)

UIMIRE. Subst. Uimire, mirare, nedumerire, minune (rar); surpriză, surprindere, frapare, stupefacție (livr.), stupefiere (livr.), stupoare, consternare, consternație, uluire, uluială, contrariere, epatare, năucire, năuceală, năucie (rar), perplexitate. Șoc, stres. Emoție, emoționare, impresie (puternică), tresărire, tresăritură (rar), tulburare; buimăceală, buimăcire, zăpăceală, zăpăcire. Încremenire, încremeneală, înlemnire, înmărmurire, înghețare (fig.), împietrire (fig.). Minune, minunăție, miracol. Senzație, știre senzațională, bombă (arg.), lovitură de trăsnet, lovitură de teatru. Strigăt de uimire, exclamare, exclamație. Adj. Uimit, mirat, minunat, nedumerit, surprins, frapat, contrariat, stupefiat (livr.), uluit, consternat, năuc, năucit, perplex, șocat. Emoționat, tulburat, impresionat, copleșit, buimac, buimăcit, buimatic (rar), zăpăcit, amețit (fig.), aiurit. Încremenit, înlemnit, împietrit (fig.), înghețat (fig.), înmărmurit. Ciudat, bizar, straniu, insolit; uimitor, impresionant, emoționant, tulburător; neașteptat, surprinzător, frapant, teribil; uluitor, zăpăcitor, năucitor, înmărmuritor (rar); epatant, șocant. Neobișnuit, nemaiauzit, nemaivăzut, nemaipomenit; de necrezut, incredibil, inimaginabil, de nedescris; excepțional, extraordinar, fenomenal, senzațional; miraculos, supranatural. Vb. A fi uimit (mirat, surprins); a se mira, a se uimi, a se minuna, a se năuci, a se ului (înv.), a tresări, a rămîne năucit (uluit, stupefiat), a rămîne cu gura căscată, a rămîne paf (fam.), a face ochii mari, a privi cu ochii mari, a-și face cruce (cu stînga), a sta locului, a-i sta cuiva mintea în loc, a nu-și crede ochilor, a nu-i veni să-și creadă ochilor; a înlemni, a înmărmuri, a încremeni, a îngheța (fig.), a împietri (fig.), a rămîne înmărmurit (înlemnit, împietrit, încremenit), a rămîne ca lovit de trăsnet. A uimi, a mira, a minuna, a consterna, a frapa, a contraria, a epata, a stupefia (livr.), a ului, a năuci, a lăsa perplex, a face pe cineva paf (fam.), a lăsa cu gura căscată. A emoționa, a impresiona, a tulbura, a răscoli sufletul, a întoarce pe dos (fam.), a zăpăci. A face senzație. Adv. Cu uimire, cu mirare, cu stupefacție. (În mod) surprinzător, pe neașteptate, prin surprindere. V. admirație, entuziasm, nemișcare, nou, superlative.

A UIMI a lăsa cu gura căscată (pe cineva), a lăsa mască / paf / țuț, a rupe gura lumii / târgului, a speria.