tunător

TUNĂTÓR, -OÁRE, tunători, -oare, adj. Care tună, care bubuie (tare); puternic, răsunător. – Tuna + suf. -ător.

TUNĂTÓR, -OÁRE, tunători, -oare, adj. Care tună, care bubuie (tare); puternic, răsunător. – Tuna + suf. -ător.

TUNĂTÓR, -OÁRE, tunători, -oare, adj. Care tună, care bubuie (tare); puternic, răsunător. Ca să dovedească vrednicia lor, răspundeau artistului cu voci tunătoare și false. SADOVEANU, E. 126. Peneș, om de omenie, Sare-n Plevna dintr-un zbor Și apucă-n bărbăție Tunul cel mai tunător. ALECSANDRI, P. III 482. Auzii glasul aramei tunătoare. ALEXANDRESCU, M. 30. ◊ (Adverbial) Atunci boier Stoicea... porunci tunător. GALACTION, O. I 52. După o pauză, tunător, aproape răstindu-se una la alta, își întîlniră glasurile într-unul singur. BASSARABESCU, V. 23.

tunătór adj. m., pl. tunătóri; f. sg. și pl. tunătoáre

tunătór adj. m., pl. tunătóri; f. sg. și pl. tunătoáre

TUNĂTÓR adj. 1. v. bubuitor. 2. v. puternic.

TUNĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care bubuie tare. 2) fig. Care (parcă) tună. Voce ~oare. /a tuna + suf. ~tor

tunător a. care tună și fulgeră: Jupiter Tunătorul; voce tunătoare, tare și răsunătoare.

tunător, -oáre adj. și s. Care tună: sfîntu Ilie tunătoru. Fig. Voce tunătoare, voce groasă și energică.

TUNĂTOR adj. bubuitor, detunător. (Explozie ~.)