transcriere

TRANSCRÍE, transcriu, vb. III. Tranz. 1. A copia exact un text scris, a face o copie scrisă fără modificări. ♦ A trece un act, o convenție etc. într-un registru public special. 2. A transpune în scris un text dintr-un alfabet în altul, de pe o bandă de magnetofon etc. ♦ A nota în scris (cu semne speciale) elementele unui idiom. 3. A prelucra o bucată muzicală scrisă pentru un anumit instrument sau pentru o anumită voce, spre a fi cântată la alt instrument sau de altă voce. – Din fr. transcrire (după scrie).

TRANSCRIÉRE, transcrieri, s. f. Acțiunea de a transcrie și rezultatul ei. – V. transcrie.

TRANSCRÍE, transcriu, vb. III. Tranz. 1. A scrie din nou (pe altă foaie) un text fără modificări, a face o copie scrisă; a copia. ♦ A înscrie, a înregistra, a copia un act, o convenție etc. într-un registru public special. 2. A transpune în scris un text dintr-un alfabet în altul, de pe o bandă de magnetofon etc. ♦ A nota în scris (cu semne speciale) elementele unui grai, ale unui dialect etc. 3. A prelucra o bucată muzicală scrisă pentru un anumit instrument sau pentru o anumită voce, spre a fi cântată la alt instrument sau de altă voce. – Din fr. transcrire (după scrie).

TRANSCRÍERE, transcrieri, s. f. Acțiunea de a transcrie și rezultatul ei. – V. transcrie.

TRANSCRÍE, transcriu, vb. III. Tranz. 1. A scrie din nou un text fără a-i aduce modificări, a face o copie scrisă, a copia. Îi transcriam cărțile de algebră și îi ajutam la cazanele și oalele lui de alchimist. CAMIL PETRESCU, T. II 180. Aș transcrie aci cu plăcere toată acea încîntătoare descripțiune. ODOBESCU, S. III 20. Transcriu aci trei epistole ce am primit la Constantinopol în timpul guvernului revoluționar. GHICA, A. 38. ♦ A prelucra o bucată muzicală scrisă pentru un anumit instrument sau o anumită voce, pentru a fi cîntată de alt instrument sau de altă voce. Liszt a transcris pentru pian piesa pentru vioară Campanella de Paganini. 2. A copia un act într-un registru public special. Pînă ce nu s-a transcris definitiv, o despărțire e o simplă neînțelegere între soți. REBREANU, R. I 255.

TRANSCRÍERE, transcrieri, s. f. Acțiunea de a transcrie și rezultatul ei. ◊ Transcriere fonetică = notare a pronunțării unei limbi, a unui dialect sau a unui grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. «Atlasul lingvistic romîn» întrebuințează transcrierea fonetică. ♦ (Jur.) Transcripție (2).

transcríe (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. transcríu, 2 sg. transcríi, 1 pl. transcríem, 2 pl. transcríeți; conj. prez. 3 să transcríe; imper. 2 sg. transcríe, 2 pl. transcríeți; ger. transcriínd (-scri-ind); part. transcrís

transcríere s. f., g.-d. art. transcríerii; pl. transcríeri

transcríe vb. (sil. tran-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. transcríu, 1 pl. transcríem, imperf. 3 sg. transcriá; imper. 2 sg. transcríe, 2 pl. transcríeți; ger. transcriínd; part. transcrís

transcríere s. f. (sil. tran-), g.-d. art. transcríerii; pl. transcríeri

TRANSCRÍE vb. 1. a copia, a reproduce, (înv.) a decopia, a izvodi, a prescrie. (A ~ pe curat un text.) 2. a transpune. (A ~ un text dintr-un alfabet în altul.)

TRANSCRÍERE s. 1. v. copiere. 2. (concr.) copie, reproducere, (rar) transcripție, (înv.) izvod, prescriitură. (Are o ~ fidelă a documentelor.) 3. transpunere, transcripție. (~ unui text dintr-un alfabet în altul.) 4. (JUR.) transcripție. (Registru de ~i imobiliare.)

TRANSCRÍE vb. III. tr. 1. A face o copie scrisă, a copia. ♦ A prelucra o bucată muzicală scrisă pentru un anumit instrument sau pentru o anumită voce astfel încât să poată fi cântată de un alt instrument sau de o altă voce. 2. A copia un act într-un registru public special. [P.i. -scriu, 4 -scriem, 5 -scrieți, ger. -scriind. / cf. fr. transcrire, lat. transcribere, după scrie].

TRANSCRÍERE s.f. Acțiunea de a transcrie și rezultatul ei. ◊ Transcriere fonetică = notare a pronunțării unei limbi, a unui dialect sau a unui grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. ♦ Transcripție. [Pron. -scri-e-. / < transcrie].

TRANSCRÍE vb. tr. 1. a face o copie scrisă, a copia. 2. a transpune un text scris dintr-un alfabet în altul, pentru facilitarea lecturii. ◊ a nota în scris elementele unui idiom. 3. a prelucra o piesă muzicală scrisă pentru un anumit instrument sau pentru o anumită voce, astfel încât să poată fi cântată de un alt instrument sau de o altă voce. 4. (jur.) a copia un act într-un registru public special. (după fr. transcrire)

TRANSCRÍERE s. f. 1. acțiunea de a transcrie. ♦ ~ fonetică = notare a pronunțării unei limbi, a unui dialect sau grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. 2. (jur.) formalitate prescrisă de lege prin copierea unui act juridic într-un registru public special; transcripție (3). (< transcrie)

A TRANSCRÍE transcríu tranz. 1) (texte) A reproduce în scris fără nici o modificare; a copia. 2) (bucăți muzicale) A prelucra pentru interpretare la un alt instrument sau de o altă voce decât cea pentru care a fost scrisă inițial. 3) (acte juridice) A trece în scris într-un registru public special, în conformitate cu legea. [Sil. tran-scri-] /<fr. transcrire

transcrie v. 1. a copia ceva scris; 2. a face o transcripțiune muzicală.

*transcripțiúne f. (lat. transcriptio, -ónis). Acțiunea de a transcrie. Text transcris. – Și -ípție, dar ob. -íere.

*transcríŭ, -scrís, a -scríe v. tr. (lat. transcribere, d. trans, dincolo, și scribere, a scrie; fr. transcrire). Copiez, scriŭ pe o foaĭe ceĭa ce e scris deja pe alta. Muz. Copiez și transpun o melodie p. alt instrument. Jur. Copiez după un registru special un act de vînzare ș. a.

TRANSCRIE vb. 1. a copia, a reproduce, (înv.) a decopia, a izvodi, a prescrie. (A ~ pe curat un text.) 2. a transpune. (A ~ un text dintr-un alfabet în altul.)

TRANSCRIERE s. 1. copiat, copiere, reproducere, (rar) transcripție. (~ pe curat a unui text.) 2. (concr.) copie, reproducere, (rar) transcripție, (înv.) izvod, prescriitură. (Are o ~ fidelă a documentelor.) 3. transpunere, transcripție. (~ unui text dintr-un alfabet în altul.) 4. (JUR.) transcripție. (Registru de ~i imobiliare.)

transcriere 1. Acțiune ajutătoare a paleografiei muzicale, constând în echivalarea unor notații vechi (gr., biz., greg., orient. etc.) cu notația europ. uzuală. Se poate asemui transliterării dar implică o seamă de „interpretări” impuse de incertitudinea unor semne vechi de notație, de pierderea unor sensuri (sau de caracterul lor criptic inițial) ca și de schimbările stilistice care, de-a lungul sec., au afectat implicit notația. 2. Notarea „după auz” (direct după cântare) sau după o înregistrare* sonoră prealabilă a unor muzici orale (de obicei pop.).

TRANSCRÍERE s. f. (< transcrie, cf. fr. transcrire, lat. transcribere): copiere. ◊ ~ fonétică: notare a pronunțării sunetelor unei limbi, ale unui dialect sau ale unui grai cu ajutorul alfabetului fonetic; înregistrare cât mai exactă a formelor sau a textelor dialectale cu ajutorul unui repertoriu de semne, care reproduce principalele realizări fonetice ale unei limbi. În general, sistemele de t. fonetice au la bază alfabete tradiționale. Cel mai cunoscut este alfabetul fonetic internațional (API), elaborat în 1888 de către Asociația fonetică internațională. Pentru graiurile și dialectele românești au fost folosite mai multe sisteme de t. fonetică, elaborate de Gustav Weigand, Ovid Densușianu și Al. Rosetti. Sistemul folosit astăzi de dialectologii români este cel elaborat de autorii Atlasului lingvistic român (ALR), cu unele mici modificări. Într-o t. fonetică notarea accentului și fenomenului de fonetică sintactică este obligatorie. Există două feluri de t. fonetică: directă, mai ușor de realizat (când dialectologul notează direct, pe teren, în momentul desfășurării anchetei, formele sau textele obținute de la informator) și indirectă, mai costisitoare (când se face mai întâi înregistrarea cu magnetofonul sau cu casetofonul, permițând apoi audiția formelor și a textelor, oricând este nevoie, în vederea t. acestora în laborator). În cazul t. indirecte, este preferabil ca aceasta să fie efectuată chiar de cercetătorul care a făcut ancheta dialectală. T. textelor dialectale ridică o serie de probleme speciale, cum sunt; notarea intonației, a sintagmelor, a grupurilor ritmice etc. Pentru o t. fonetică exactă se cer îndeplinite următoarele condiții: informatorul să aibă pronunțarea bună; anchetatorul să aibă dicție bună și să cunoască perfect sistemul de t.; contextul în care se lucrează (fizic, psihologic și material) să fie pregătit cu atenție etc.