toi

TOI, (3) toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. (Înv. și pop.) Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv. și pop.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

ȚOI¹, țoi, s. m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.

ȚOI², țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.

TOI, toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.

ȚOI¹, țoi, s. m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.

ȚOI², țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.

TOÁIE¹, toi, s. f. (Regional) Baltă adîncă; bulboacă, dornă.

TOÁIE², toi, s. f. (Bot.; regional) Omag. Se pune într-o căldare mare ca la 4-10 cofe de apă, precum și diferite plante și anume:... calapăr, lemnul-domnului, toaie. MARIAN, NA. 278.

TOI¹ s. n. 1. (Mai ales la sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare; partea principală, miezul unui lucru. Te-ai rupt și tu tocmai acum cînd era toiul bătăii. ȘEZ. I 264. Și cu dînsul purcedea Tocma-n valea Vajului, La fîntîna hoțului, Unde-i toiul fînului. TEODORESCU, P. P. 601. ◊ Expr. În toi... sau în toiul... = în punctul sau în momentul culminant al..., în miezul, în mijlocul..., în puterea... Dormea îmbrăcat, cum sosise în toiul nopții. DUMITRIU, N. 200. A început să ningă din nou, fulgi mari și deși, dar tîrgul e în toi. BOGZA, Ț. 29. Luna lui Cuptor era în toi și parcă fierbeau zările în tremur. SADOVEANU, O. VIII 127. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. Cînd era sub plumbi și fum, Numai ea! Și-acum – acum? De-ar începe iarăși toiul, Ah, de-acum de-ar fi războiul. COȘBUC, P. I 133. Cînd din toi se domolea, Procletul se înmuia Și din gură se ruga. TEODORESCU, P. P. 443. 3. (Învechit) Ceată, stol, cîrd, grup. Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B. NEGRUZZI, S. I 25. 4. (Învechit și popular, în expr.) După toiul cuiva = pe măsura, pe potriva, după felul cuiva. Feciorul babei se dăduse... în dragoste c-o fată sărăcuță, și frumușică, după toiul lui. ȘEZ. IV 159.

TOͲ, toiesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A face zgomot, gălăgie; a hăui. Dar vin mulți colindători Și-aceia tare-or toi, De nu te-i putea hodini. ȘEZ. XVIII 116.

ȚOI¹, țoi, s. m. (Ornit.) Scorțar¹. Țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181.

ȚOI², țoiurî, s. n. Păhărel avînd forma unei sticluțe cu gîtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu (v. ciocan); conținutul unui asemenea păhărel. Erau singuri, lîngă țoiurile de spirt verde de secară. DUMITRIU, N. 240. Din mînă în mînă trece țoiul de țuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234. La o masă de alături, cu un țoi de țuică și cu mîna la falcă, stătea un mușteriu. PAS, Z. IV 247. Mai bine beau eu două țoiuri. SADOVEANU, M. C. 133. – Variantă: țui (SLAVICI, N. I 294) s. n.

ȚUI s. n. v. țoi².

TOÁIE, toi, s. f. (Bot.; reg.) Omag. – Ucr. toja.

TO͹, toiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face gălăgie; a hăui. – Din toi².

toi¹ (punct culminant) s. n.

toi² (învălmășeală, ceată) (înv., pop.) s. n., pl. tóiuri

țoi¹ (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țóii

țoi² (păhărel) s. n., pl. țóiuri

toi s. n., (învălmășeli, cete) pl. tóiuri

țoi (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țóii

țoi (păhărel) s. n., pl. țóiuri

TOÁIE s. v. bulboacă, bulboană, iarbă-mare, ochi, omag, valvârtej, vâltoare, vârtej, volbură.

TOI s. 1. miez, mijloc, putere, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ul nopții.) 2. zor, (pop. și fam.) dârdoră. (În ~ul muncii.)

TOI s. v. animozitate, balamuc, bătălie, ceartă, cârd, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, gălăgie, gâlceavă, gros, hărmălaie, huiet, învrăjbire, larmă, litigiu, luptă, mulțime, neînțelegere, scandal, stol, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vrajbă, vuiet, zarvă, zgomot, zâzanie.

TOÍ vb. v. admonesta, certa, dăscăli, dojeni, moraliza, mustra, striga, țipa, urla, zbiera.

ȚOI s. v. scorțar, țiclean.

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

toáie (-ói), s. f. – (Bucov.) Omag. Rut. toja (Candrea). Der. din pol. tojad, tojan „plantă otrăvitoare” (Tiktin) sau din gr. θολία (Diculescu, Elementele, 484) nu este probabilă.

tói (-iuri), s. n. – 1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. – 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate. Cuman., tc. toy „chef, ospăț” (Pușcariu, Lr., 315; cf. Șeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supraviețuiește în Mold. și Trans. de V. – Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).

ȚOI², țóiuri, s. n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)

TOI ~iuri n. 1) Moment de maximă intensitate în desfășurarea unei acțiuni sau a unui fenomen; miez ~ recoltei. 2) pop. Forfotă a unei mulțimi de oameni; învălmășeală. 3) înv. Grup mare de oameni, de animale aflat în dezordine; cârd. [Monosilabic] /<turc. toy

ȚOI¹ ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.

ȚOI² ~uri n. Păhărel în formă de sticluță, din care se bea țuică. /Orig. nec.

toí, toiésc, vb. IV (reg.) 1. a certa, a mustra. 2. a face zgomot. 3. a (se) calma, a (se) liniști.

toaie f. Bot. omeag. [Origină necunoscută].

toiu n. 1. sgomot: toiul revoluției; 2. mijloc: tocmai în toiul rugăciunii ISP.; 3. fig. temeiu, punct culminant: veselia era în toiul ei. [Turc. TOĬ, benchetuire (de unde noțiunea de «sgomot»)].

țoiu m. 1. Zool. ciocârleț; 2. pahar (în forma ciocului acestei păsări): un țoiu de rachiu (CAR.). [Cf. țiuì].

toáĭe f., pl. toĭ (rut. tóĭa). Nord-est. Omeag.

toĭ n., pl. inuz. urĭ (turc. geagataic, cum. toĭ, ospăț). Vechĭ. Gălăgie, tărăboĭ: a face toĭ. Încăĭerare, concurs, întrecere (Cant. N. Cost.). Azĭ. Punct, culminant, dric: în toĭu ospățuluĭ, veriĭ, lupteĭ. A-țĭ face toĭu de rîs, de plîns, de băut, a rîde, a plînge, a bea cît aĭ vrut (Iov. 247).

toĭésc v. tr. (d. toĭ? V. destoĭ). Nord. Rar. Mustru. V. intr. Strig, răcnesc.

țoĭ m. Un fel de cojoaĭcă (cĭocănitoare). N., pl. urĭ. Cĭocan (păhăruț, palicĭ) de rachiŭ saŭ de țuĭcă (Car. VR. 1909, 11, 226). V. palicĭ.

toaie s. v. BULBOACĂ. BULBOANĂ. IARBĂ-MARE. OCHI. OMAG. VALVÎRTEJ. VÎLTOARE. VÎRTEJ. VOLBURĂ.

TOI s. 1. miez, mijloc, putere, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ul nopții.) 2. zor, (pop. și fam.) dîrdoră. (În ~ul muncii.)

toi s. v. ANIMOZITATE. BALAMUC. BĂTĂLIE. CEARTĂ. CÎRD. CONFLICT. DEZACORD. DEZBINARE. DIFEREND. DISCORDIE. DISCUȚIE. DISENSIUNE. DISPUTĂ. DIVERGENȚĂ. GĂLĂGIE. GÎLCEAVĂ. GROS. HĂRMĂLAIE. HUIET. ÎNVRĂJBIRE. LARMĂ. LITIGIU. LUPTĂ. MULȚIME. NEÎNȚELEGERE. SCANDAL. STOL. TĂMBĂLĂU. TĂRĂBOI. TEVATURĂ. TUMULT. VACARM. VRAJBĂ. VUIET. ZARVĂ. ZGOMOT. ZÎZANIE.

toi vb. v. ADMONESTA. CERTA. DĂSCĂLI. DOJENI. MORALIZA. MUSTRA. STRIGA. ȚIPA. URLA. ZBIERA.

țoi s. v. SCORȚAR. ȚICLEAN.

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

tói¹, toiuri, s.n. – (reg.) Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (Șăineanu, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

toí², toiesc, vb. intranz. – (reg.) A certa, a mustra, a sfădi: „Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind” (Bârlea, 1924: 9). – Din toi „ceartă” (Scriban, DLRM, MDA).

tói, -uri, s.n. – Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (DER, DEX).

toí, toiesc, vb. intranz. – A certa, a mustra, a sfădi: „Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind” (Bârlea 1924: 9). – Din toi „ceartă”.

țui, țuiuri s. n. (er.) penis.