teuton

TEUTÓN, -Ă, teutoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-un ordin monaho-cavaleresc german. 2. Adj. Care aparține teutonilor (1), privitor la teutoni; p. gener. german, nemțesc; teutonic. [Pr.: te-u-] – Din fr. teuton.

TEUTÓN, -Ă, teutoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-un ordin monaho-cavaleresc german. 2. Adj. Care aparține teutonilor (1), privitor la teutoni; p. gener. (depr.) german, nemțesc; teutonic. [Pr.: te-u-] – Din fr. teuton.

TEUTÓN², -Ă, teutoni, -e, s. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-unul din triburile germanice din antichitate.

TEUTÓN¹, -Ă, teutoni, -e, adj. Care aparține teutonilor, în felul teutonilor. O legendă teutonă povestește de un rege că... a poruncit să-i așeze un clopot de argint în înaltul unui turn. ANGHEL, PR. 77. ◊ Cavalerii teutoni = ordin călugăresc (și militar) în Germania și în unele țări limitrofe (foarte puternic în evul mediu).

teutón (te-u-) adj. m., s. m., pl. teutóni; adj. f., s. f. teutónă, pl. teutóne

teutón s. m., adj. m. (sil. te-u-), pl. teutóni; f. sg. teutónă, g.-d. art. teutónei, pl. teutóne

TEUTÓN adj. teutonic.

TEUTÓN, -Ă adj., s.m. și f. (Membru) care aparține ordinului teutonic. ♦ (Peior.) German, germanic. [< fr. teuton].

TEUTÓN, -Ă adj., s. m. f. 1. (locuitor) din vechea Germanie. ◊ (s. f.) limbă germanică din evul mediu; gotica veche. 2. (membru) care aparținea ordinului teutonic. (< fr. teuton)

TEUTÓN ~ă (~i, ~e) și substantival 1) Care aparține sau este caracteristic pentru unul dintre triburile germanice din antichitate. 2) depr. Care aparține germanilor; de origine germană; nemțesc; german. [Sil. te-u-] /<fr. teuton

teuton a. german: țări teutone, române și maghiare AL.

Teutoni m. pl. numele vechilor popoare germane de pe țărmurii Balticei. Ei invadară Galia odată cu Cimbrii și fură învinși de Mariu.

*Teutón, -ă s. (lat. Téutoni și Téutones, germ. Deutsch). Locuitor din vechea Germanie. Adj. Teutonic.

TEUTON adj. teutonic.

teutón, -ă, teutoni, -e s. m. pl., adj. 1. S. m. pl. Denumire dată membrilor ordinului monaho-cavaleresc german creat în Palestina în 1190-1191, numiți la început „Frații Spitalului Sfânta Maria a Teutonilor”, având ca scop îngrijirea bolnavilor și a răniților din timpul cruciadelor. În 1211 regele Ungariei Andrei II îi primește în Țara Bârsei ca s-o apere de invazia cumanilor, dar, nerespectând condițiile impuse, sunt alungați în 1225 și se stabilesc în Prusia. Au fost învinși de uniunea polono-lituaniană și de călăreții moldoveni, trimiși de Alexandru cel Bun, în lupta de la Grünwald din 1410. 2. Adj. Teutonic. – Din fr. teuton.