tabernacol

TABERNÁCOL, tabernacole, s. n. (Și în forma tabernacul; învechit) 1. Cort. 2. Dulăpior sau cutie de argint (în formă de biserică), în care se păstrează cuminecătura, mirul sau alte obiecte de cult. (Fig.) Flacără misterioasă, ea (= ideea) urmează să vegheze în altarul minții și în acest tabernacul ea sfidează despotismul. MACEDONSKI, O. IV 119. – Variante: tabernáclu (BOLLIAC, O. 119), tabernácul s. n.

TABERNÁCOL s.n. 1. Cort; (spec.) cortul în care erau ținute tablele legii la vechii evrei. 2. Nișă în peretele sanctuarului unei biserici catolice sau cutie de argint de o formă specială, în care se păstrează cuminecătura și unele obiecte de cult. [Var. tabernacul s.n. / < lat. tabernaculum, it. tabarnacolo, fr. tabernacle].

tabernacol n. chivotul legii, la vechii Evrei.

TABERNACOL s. (BIS.) 1. cortul mărturiei. (~ la vechii mozaici.) 2. altar. (~ într-un templu mozaic.) 3. chivot. (La creștini, în ~ se păstrează cuminecătura.)

TABERNÁCOL (TABERNÁCUL) (< lat.) s. n. 1. Cort portabil, susținut de coloane din lemn aurit, care servea ca sanctuar la vechii evrei, până la zidirea Templului din Ierusalim (sec. 9 î. Hr.). În el se păstrau tablele legii, toiagul lui Moise și cutia cu mană. 2. (La catolici) Dulăpior sau cutie, uneori în formă de biserică, în care, se păstrează obiecte de cult și împărtășania. Uneori t. se află în altar sau este săpat în grosimea zidului bisericii.