regret

REGRÉT, regrete, s. n. Părere de rău cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte nesocotite; p. ext. remușcare, căință. – Din fr. regret.

REGRETÁ, regrét, vb. I. Tranz. A simți un regret, a fi cuprins de părere de rău; p. ext. a avea remușcări, a se căi. – Din fr. regretter.

REGRÉT, regrete, s. n. Părere de rău cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte nesocotite; p. ext. remușcare, căință. – Din fr. regret.

REGRETÁ, regrét, vb. I. Tranz. A simți un regret, a fi cuprins de părere de rău; p. ext. a avea remușcări, a se căi. – Din fr. regretter.

REGRÉT, regrete, s. n. Părere de rău, cauzată de pierderea unui lucru sau a unei ființe, de o nereușită sau de săvîrșirea unei fapte nesocotite; remușcare. Întîlni ochii lui Varga, întrebători, dar strînse din umeri, cu fața mîhnită de regrete. REBREANU, P. S. 123. Orașele sub ochii-mi le văd zăcînd de-a rîndul, Și unul după altul, mai repede ca gîndul... Se șterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret. MACEDONSKI, O. I 52. Valuri de regrete surde o năvăleau din toate părțile. Sufletul i se umplea de întuneric, ochii de lacrimi. VLAHUȚĂ, O. A. 299. ◊ (Poetic) Trei petunii subțirele Farmec dînd regretelor Stau de vorbă între ele: – Ce ne facem, fetelor? TOPÎRCEANU, B. 48. ◊ Loc. adv. Cu tot regretul = regretînd mult, cu multă părere de rău. E cam larg în spete, i-o spun cu tot regretul. MACEDONSKI, O. I 167.

REGRETÁ, regrét, vb. I. Tranz. A simți un regret, a fi cuprins de părere de rău (pentru o faptă), a-i părea rău (după ceva sau după cineva); a se căi. Astăzi am regretat sprijinul pe care i l-am dat. DUMITRIU, N. 36. Acum regret și mai mult despărțirea noastră. SADOVEANU, Z. C. 77. Regret albia-ți frumoasă, Amaradie iubită, Regret piscurile tale coperite de păduri. MACEDONSKI, O. I 9. Nu poate cineva decît a regreta activitatea în darn cheltuită atîtor oameni laborioși! NEGRUZZI, S. I 341. ◊ Absol. Regret, dar nu știu să dansez, declară umilit... Guță. C. PETRESCU, C. V. 196. – Prez. ind. și: (învechit) regretez (ALEXANDRESCU, M. 72).

regrét (re-gret) s. n., pl. regréte

regretá (a ~) (re-gre-) vb., ind. prez. 3 regrétă

regrét s. n. (sil. -gret-), pl. regréte

regretá vb. (sil. -gre-), ind. prez. 1 sg. regrét, 3 sg. și pl. regrétă

REGRÉT s. căință, mustrare, pocăință, remușcare, părere de rău, (rar) penitență, pocăială, (înv.) înfrângere, pocaianie, (franțuzism înv.) repentir. (Simțea un sincer ~ pentru cele făcute.)

REGRETÁ vb. 1. v. căi. 2. (înv. și pop.) a plânge. (Își ~ păcatele.)

REGRÉT s.n. Părere de rău; remușcare. [Pl. -te. / < fr. regret].

REGRETÁ vb. I. tr. A-i părea rău, a avea remușcări, a se căi. [P.i. regrét. / < fr. regretter].

REGRÉT s. n. părere de rău; remușcare, căință. (< fr. regret)

REGRETÁ vb. tr. a-i părea rău (după ceva sau cineva); a avea remușcări, a se căi. (< fr. regretter)

REGRÉT ~e n. Părere de rău cauzată de o nereușită sau de săvârșirea unei fapte reprobabile; remușcare; căință. /<fr. regret

A REGRETÁ regrét 1. intranz. A fi cuprins de regret; a-i părea rău; a se căi. 2. tranz. (fapte sau acțiuni) A îndura cu greu, fiind cuprins de regret; a jeli. ~ o pierdere. /<fr. regretter

regret n. părere de rău.

regretà v. a-i părea rău de o pierdere sau de o greșală.

1) *regrét n., pl. e (fr. regret). Părere de răŭ, întristare, neplăcere p. o perdere: vĭața e un șir de regrete și de speranțe, a exprima regrete pentru moartea unuĭ amic.

2) *regrét, a -á v. tr. (fr. regretter, d. got. greton, isl. grata, engl. greet, a se văĭta). Îmĭ pare răŭ, simt întristare p. ceĭa ce nu maĭ pot avea saŭ p. ceĭa ce am făcut: a regreta moartea unuĭ amic, perderea unor banĭ, o greșală.

REGRET s. căință, mustrare, pocăință, remușcare, părere de rău, (rar) penitență, pocăială, (înv.) înfrîngere, pocaianie, (franțuzism înv.) repentir. (Simțea un sincer ~ pentru cele făcute.)

REGRETA vb. 1. a se căi, a se pocăi, (reg.) a se măcădui, (prin Transilv. și Mold.) a(-și) bănui, (prin Transilv.) a șăinăli, (înv.) a se înfrînge, a jeli, a jelui, a se scîrbi, a se smeri. (~ pentru cele făcute.) 2. (înv. și pop.) a plînge. (Își ~ păcatele.)

REGRET. Subst. Regret, părere de rău, mustrare (de cuget, de conștiință), remușcare, reproș; căință, pocăință, pocăială (rar), pocăire, pocaianie (înv.), penitență (livr.). Întristare, tristețe, durere, îndurerare, amărăciune, mîhnire, obidă (pop.). Adj. Regretat. Regretabil, de regretat, vrednic de regretat. Remușcător (rar). Pocăit. Întristat, îndurerat, amărît, mîhnit, obidit (înv. și pop.), obidos (înv.). Vb. A regreta, a simți un regret, a-i părea rău, a fi cuprins de părere de rău, a avea remușcări, a avea mustrări de conștiință, a-l mustra (pe cineva) cugetul (conștiința); a se mustra, a se dojeni, a-și face reproșuri, a-și reproșa; a se căi; a se pocăi, a-și smulge părul din cap, a-și mușca buzele (de părere de rău), a-și pune cenușă în cap, a-și mușca limba, a se da cu capul de pereți; a-și exprima regretul, a-i plînge (cuiva) de milă, a deplînge, a deplora (rar). A cere scuze, a cere iertare, a-și prezenta scuzele. A se întrista, a se îndurera, a se amărî, a se mîhni, a se obidi (înv. și pop.). Adv. Cu regret, cu tot regretul, cu părere de rău; (în mod) regretabil. V. durere, lamentare, milă, tristețe.