prestigiu

PRESTÍGIU s. n. 1. Autoritate morală, considerație, influență de care se bucură cineva sau ceva datorită calităților, cunoștințelor, talentului etc.; vază, importanță. ◊ Loc. adj. De prestigiu = care onorează, care aduce glorie, considerație; important, valoros. 2. (Rar) Strălucire, farmec, atracție. – Din fr. prestige.

PRESTÍGIU s. n. 1. Autoritate morală, considerație, influență de care se bucură cineva sau ceva; vază, importanță. ◊ Loc. adj. De prestigiu = care onorează, care aduce glorie, considerație; important, valoros. 2. (Rar) Strălucire, farmec, atracție. – Din fr. prestige.

PRESTÍGIU, prestigii, s. n. Autoritate morală de care se bucură cineva sau ceva; vază, considerație; importanță. Se hotărî... să încerce a-și recîștiga prestigiul pierdut. DUMITRIU, N. 142. Adusesem cu mine cîteva cărți, în cetirea cărora mă cufundam ceasuri vitregi. Asta, fără îndoială, trebuia să-mi dea prestigiu. SADOVEANU, O. VIII 211. Își închipuia că învățătorul... trebuie să fie îmbrăcat orășenește ca astfel să se poată bucura și prin exterior de un prestigiu deosebit în fața poporului. REBREANU, S. I 94. ♦ Fig. Strălucire, farmec, atracție. Razele soarelui, curate și încă reci, pun. pe casele strîmbe și pe gardurile neegale o poleială care le dă un prestigiu nou. IBRĂILEANU, A. 106. Cît pe maluri, lîngă Arno rătăcitul călător Se socoate sub prestigiul unui vis amăgitor. ALECSANDRI, P. II 153.

PRESTÍGIU s. n. Autoritate morală de care se bucură cineva sau ceva; vază, considerație; importanță. ◊ Fig. Strălucire, farmec, atracție. – Fr. prestige (lat. lit. praestigium).

prestígiu [giu pron. giu] s. n., art. prestígiul

prestígiu s. n. [-giu pron. -giu], art. prestígiul

PRESTÍGIU s. 1. v. autoritate. 2. v. celebritate. 3. v. faimă.

PRESTÍGIU s. v. atracție, farmec.

PRESTÍGIU s.n. Autoritate morală; vază, considerație. ♦ (Fig.) Strălucire, atracție. [Pron. -giu. / < lat. praestigium, cf. it. prestigio, fr. prestige].

PRESTÍGIU s. n. autoritate morală deosebită, vază, considerație. (< fr. prestige, lat. prestigium)

PRESTÍGIU ~i m. Importanță recunoscută într-un anumit domeniu; autoritate; pondere. ◊ De ~ de valoare deosebită. /<fr. prestige, lat. praestigium

prestigiu n. 1. iluziune operată de o vrajă; 2. farmec exercitat asupra minții de producțiunile literare și artistice: prestigiul elocvenței; 3. autoritate morală: prestigiul numelui.

*prestígiŭ n. (lat. praestigium, scamatorie, escamotare, de unde vine fr. prestige, farmec, iluziune, prestigiŭ; it. prestigio). Încredere pe care o inspirĭ altuĭa pin forța fizică, morală saŭ științifică, autoritate morală, credit: prestigiu tatăluĭ în familie; prestigiu unuĭ profesor, uneĭ armate, uneĭ firme.

prestigiu s. v. ATRACȚIE. FARMEC.

PRESTIGIU s. 1. ascendent, autoritate, considerație, influență, înrîurire, reputație, respect, stimă, trecere, vază, (înv.) înrîurită, (fig.) credit. (Se bucură de un mare ~.) 2. celebritate, faimă, glorie, renume, reputație, (fig.) strălucire. (Și-a cîștigat un ~ fără precedent.) 3. faimă, notorietate, renume, reputație, vază, (înv.) vîlvă. (Un medic de ~.)