pragmatic

PRAGMÁTIC, -Ă, pragmatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține pragmatismului, referitor la pragmatism, bazat pe pragmatism; care ia în considerație eficacitatea, utilitatea practică. ♦ Care judecă exclusiv în funcție de utilitatea practică (reală sau aparentă). 2. Adj. (În sintagmele) Istorie pragmatică = prezentare istorică limitată la fapte, la evenimente. Sancțiune pragmatică = (în unele țări) decret de stat privitor la o importantă problemă laică sau bisericească. 3. S. f. Parte a semioticii care studiază scopurile, efectele și implicațiile utilizării construcțiilor lingvistice de către vorbitori. – Din fr. pragmatique.

PRAGMÁTIC, -Ă, pragmatici, -ce, adj. 1. Care aparține pragmatismului, referitor la pragmatism, bazat pe pragmatism; care ia în considerație eficacitatea, utilitatea practică. ♦ Care judecă exclusiv în funcție de utilitatea practică (reală sau aparentă). 2. (În sintagmele) Istorie pragmatică = prezentare istorică limitată la fapte, la evenimente. Sancțiune pragmatică = (în unele țări) decret de stat privitor la o importantă problemă laică sau bisericească. – Din fr. pragmatique.

PRAGMÁTIC, -Ă, pragmatici, -e, adj. 1. Referitor la pragmatism; bazat pe pragmatism. 2. (Învechit, în expr.) Istorie pragmatică = istorie care se ocupă numai de succesiunea faptelor, mai ales de evenimentele politice și militare. Sancțiune pragmatică = (în țările din apusul Europei) decret de stat privitor la o importantă problemă laică sau bisericească.

PRAGMÁTIC, -Ă, pragmatici, -e, adj. 1. Referitor la pragmatism; bazat pe pragmatism. 2. (Înv.; în expr.) Istorie pragmatică = prezentare istorică care se ocupă numai de succesiunea evenimentelor politice și militare, fără a ține seama de complexul economic și cultural al dezvoltării societății. Sancțiune pragmatică = (în țările din apusul Europei) decret de stat privitor la o importantă problemă laică sau bisericească. – Fr. pragmatique (< gr.).

pragmátic adj. m., pl. pragmátici; f. pragmátică, pl. pragmátice

pragmátic adj. m., pl. pragmátici; f. sg. pragmátică, pl. pragmátice

PRAGMÁTIC adj. v. practic.

PRAGMÁTIC, -Ă adj. 1. Referitor la pragmatism; bazat pe pragmatism. ♦ (Peior.) Care ia drept criteriu al adevărului valoarea practică. 2. Bazat pe studierea faptelor. 3. (Ist.) Pragmatica sancțiune = lege care emană de la parlament sau de la suveran, cu privire la o importantă problemă laică sau religioasă. [Cf. fr. pragmatique, lat. pragmaticus < lat., gr. pragma – afacere].

PRAGMÁTIC, -Ă I. adj. 1. care urmărește aspectul practic, utilitatea; (peior.) care ia drept criteriu al adevărului valoarea practică. 2. bazat pe studierea faptelor. ♦ ~ a sanctiune = lege care emană de la parlament sau de la suveran, cu privire la o importantă problemă laică sau religioasă. II. s. f. parte a semioticii care studiază modul în care omul înțelege și folosește semnele. (< fr. pragmatique, lat. pragmaticus, gr. pragmatikos, /II/ engl. pragmatics)

PRAGMÁTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de pragmatism; propriu pragmatismului. Concepție ~că. 2) depr. (despre persoane) Care apreciază realitatea numai în funcție de utilitatea practică a acesteia. Politician ~. /<fr. pragmatique

pragmàtic a. relativ la afacerile civile și sociale: istorie pragmatică, care prezintă evenimentele așa, încât să se poată trage din ele concluziuni practice pentru afaceri; sancțiune pragmatică, regulament în materie ecleziastică, în special actul prin care Carol VI de Austria asigură (1713) fiicei sale Maria Terezia succesiunea la tron.

*pragmátic, -ă adj. (vgr. pragmatikós, d. prágma, fapt, afacere. V. pramatie). Relativ la afacerile politice. Sancțiune pragmatică, regulament care emană tot odată de la o adunare și de la un suveran și de cele maĭ multe orĭ e relativ la lucrurĭ bisericeștĭ. (Se zice în special de actu pin care Carol VI al Austriiĭ asigură la 1713 fiĭceĭ sale Maria Tereza succesiunea la tron).

PRAGMATIC adj. practic, utilitarist. (O atitudine ~.)

PRAGMATICA SANCȚIUNE 1. P.S. din 554, promulgată de împăratul bizantin Iustinian I, după cucerirea Regatului ostrogot din Pen. Italică. Stabilea organizarea ad-tivă a Italiei sub stăpânirea bizantină. 2. P.S. din 1483, decret emis de regele Franței Carol VII la Bourges, după Conciliul de la Beril. Stabilea raporturile Bisericii din Franța cu Regalitatea. Revocată de Ludovic XI (1461) și invocată periodic; ulterior a fost înlocuită, în 1516, prin Concordatul de la Viena. 3. P.S. din 19 apr. 1713, emisă de Carol VI de Habsburg. Stabilea că succesiunea se poate efectua și pe linie feminină, precum și indivizibilitatea teritoriilor monarhiei. Impusă din 1720, după nașterea Mariei Tereza, în 1717. Contestată în 1740, la moartea lui Carol VII de Prusia și Bavaria, a condus la Războiul de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748); a rămas totuși în vigoare până în 1919.