onomatopee

ONOMATOPÉE, onomatopee, s. f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvânt imitativ. [Pl. și: onomatopei] – Din fr. onomatopée.

ONOMATOPÉE, onomatopee, s. f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvânt imitativ. [Pr.: -pe-e. – Pl. și onomatopei] – Din fr. onomatopée.

ONOMATOPÉE, onomatopee, s. f. Cuvînt care prin elementele lui sonore imită sunete din natură, forma fiind determinată de conținut. Cuvîntul «cuc» este o onomatopee pentru că imită strigătul păsării pe care o denumește. ▭ Interjecțiile sînt cuvinte apropiate de onomatopee. GRAUR, F. E. 166.

onomatopée s. f., art. onomatopéea, g.-d. art. onomatopéei; pl. onomatopée

onomatopée s. f., art. onomatopéea, g.-d. art. onomatopéei; pl. onomatopée

ONOMATOPÉE s. (LINGV.) cuvânt imitativ.

ONOMATOPÉE s.f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. [Pron. -pe-e, pl. invar. / < fr. onomatopée, cf. gr. onomatopoia < onoma – nume, poiein – a face].

ONOMATOPÉE s. f. cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. (< fr. onomatopée)

ONOMATOPÉE f. lingv. Cuvânt care, prin forma lui sonoră, imită sunete sau zgomote din natură; cuvânt imitativ. [Art.: onomatopeea; G.-D. onomatopeei] /<fr. onomatopée

onomatopee f. formarea unei vorbe după sunetul imitativ al lucrului reprezentat, ca: bubue, dârdăe, sforăe, etc.

*onomatopéĭe f., pl. eĭ (vgr. onomatopoiĭa, d. ónoma, onómatos, nume, și poiéo, fac; lat. onomatopoeia, it. -péa și -péja. V. epo-, melo- și prosopo-peĭe). Formarea unuĭ cuvînt după sunetu cu care izbește urechea (armonie imitativă), cum face, de ex., vîntu cînd vîjîĭe, flacăra cînd pîlpîĭe, steagu cînd fîlfîĭe, ușa cînd scîrțîĭe (care vin de la sunetele naturale vîj, pîl, fîl, scîrț). Pin ext. Cuvînt format pin armonie imitativă: vîj, pîl, fîl, scîrț îs onomatopeĭ saŭ imitative.

ONOMATOPEE s. cuvînt imitativ.

ONOMATOPÉE (< fr.; {s} gr. onomatopoia „creare de cuvinte”) s. f. (LINGV.) 1. Cuvânt sau grup de cuvinte care imită sunete din natură, exclamații reflexive ale oamenilor, zgomote produse de unele obiecte etc. 2. Mod de creare a unor cuvinte care sugerează prin imitare fonetică, faptul (obiectul) denumit, în general sunete și zgomote din natură (ex. bubuie, vâjâie, tic-tac etc.). ♦ Cuvânt astfel creat; cuvânt imitativ.

ONOMATOPÉE s. f. (< fr. onomatopée, cf. gr. onomatopoia < onoma „nume” + poiein „a face”) cuvânt care prin elementele sale sonore imită cu aproximație un sunet sau un zgomot din natură, cuvânt imitativ. Astfel: cucu!, cucurigu!, cotcodac!, pitpalac!, muu!, bee!, ham!; poc!, zdup!, pleosc!, zdranc! etc. O. formează o grupă distinctă în cadrul interjecțiilor din limba română (v. interjécție).

ONOMATO- „cuvînt, nume”. ◊ gr. onoma, atos „nume, denumire” > fr. onomato-, germ. id., it. id. > rom. onomato-. □ ~logie (v. -logie₁), s. f., totalitate a numelor proprii dintr-o limbă; ~manie (v. -manie), s. f., preocupare obsesivă pentru cuvinte și nume proprii; ~pee (v. -pee), s. f., cuvînt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete și zgomote.

onomatopee (gr. onomatopoiia, din onoma „nume” și poiein „a face”), figură prin care se sugerează imaginea auditivă a unei acțiuni, cu ajutorul unor sunete cu timbru imitativ, din alcătuirea cuvântului (P): „Haid, săriți, flăcăi, ce sfântul! Dați cu toți tropotitura, Tot mai scurt și trop!” (G. Coșbuc) Funcția poetică a o. o dă în primul rând puterea de sugestie auditivă și cinestetică, făcând ca plasticitatea obiectului evocat să se intensifice prin reprezentarea vie a aspectului vizual și a mișcării.