Dic╚Ťionare ale limbii rom├óne

16 defini╚Ťii pentru onomatopee

ONOMATOP├ëE, onomatopee, s. f. Cuv├ónt care, prin elementele lui sonore, imit─â sunete, zgomote etc. din natur─â; cuv├ónt imitativ. [Pl. ╚Öi: onomatopei] ÔÇô Din fr. onomatop├ęe.
ONOMATOP├ëE, onomatopee, s. f. Cuv├ónt care, prin elementele lui sonore, imit─â sunete, zgomote etc. din natur─â; cuv├ónt imitativ. [Pr.: -pe-e. ÔÇô Pl. ╚Öi onomatopei] ÔÇô Din fr. onomatop├ęe.
ONOMATOP├ëE, onomatopee, s. f. Cuv├«nt care prin elementele lui sonore imit─â sunete din natur─â, forma fiind determinat─â de con╚Ťinut. Cuv├«ntul ┬źcuc┬╗ este o onomatopee pentru c─â imit─â strig─âtul p─âs─ârii pe care o denume╚Öte. Ôľş Interjec╚Ťiile s├«nt cuvinte apropiate de onomatopee. GRAUR, F. E. 166.
onomatop├ęe s. f., art. onomatop├ęea, g.-d. art. onomatop├ęei; pl. onomatop├ęe
onomatop├ęe s. f., art. onomatop├ęea, g.-d. art. onomatop├ęei; pl. onomatop├ęe
ONOMATOPÉE s. (LINGV.) cuvânt imitativ.
ONOMATOP├ëE s.f. Cuv├ónt care, prin elementele lui sonore, imit─â anumite sunete din natur─â. [Pron. -pe-e, pl. invar. / < fr. onomatop├ęe, cf. gr. onomatopoia < onoma ÔÇô nume, poiein ÔÇô a face].
ONOMATOP├ëE s. f. cuv├ónt care, prin elementele lui sonore, imit─â anumite sunete din natur─â. (< fr. onomatop├ęe)
ONOMATOP├ëE f. lingv. Cuv├ónt care, prin forma lui sonor─â, imit─â sunete sau zgomote din natur─â; cuv├ónt imitativ. [Art.: onomatopeea; G.-D. onomatopeei] /<fr. onomatop├ęe
onomatopee f. formarea unei vorbe după sunetul imitativ al lucrului reprezentat, ca: bubue, dârdăe, sforăe, etc.
*onomatop├ę─şe f., pl. e─ş (vgr. onomatopoi─şa, d. ├│noma, on├│matos, nume, ╚Öi poi├ęo, fac; lat. onomatopoeia, it. -p├ęa ╚Öi -p├ęja. V. epo-, melo- ╚Öi prosopo-pe─şe). Formarea unu─ş cuv├«nt dup─â sunetu cu care izbe╚Öte urechea (armonie imitativ─â), cum face, de ex., v├«ntu c├«nd v├«j├«─şe, flac─âra c├«nd p├«lp├«─şe, steagu c├«nd f├«lf├«─şe, u╚Öa c├«nd sc├«r╚Ť├«─şe (care vin de la sunetele naturale v├«j, p├«l, f├«l, sc├«r╚Ť). Pin ext. Cuv├«nt format pin armonie imitativ─â: v├«j, p├«l, f├«l, sc├«r╚Ť ├«s onomatope─ş sa┼ş imitative.
ONOMATOPEE s. cuvînt imitativ.
ONOMATOP├ëE (< fr.; {s} gr. onomatopoia ÔÇ×creare de cuvinteÔÇŁ) s. f. (LINGV.) 1. Cuv├ónt sau grup de cuvinte care imit─â sunete din natur─â, exclama╚Ťii reflexive ale oamenilor, zgomote produse de unele obiecte etc. 2. Mod de creare a unor cuvinte care sugereaz─â prin imitare fonetic─â, faptul (obiectul) denumit, ├«n general sunete ╚Öi zgomote din natur─â (ex. bubuie, v├ój├óie, tic-tac etc.). ÔÖŽ Cuv├ónt astfel creat; cuv├ónt imitativ.
ONOMATOP├ëE s. f. (< fr. onomatop├ęe, cf. gr. onomatopoia < onoma ÔÇ×numeÔÇŁ + poiein ÔÇ×a faceÔÇŁ) cuv├ónt care prin elementele sale sonore imit─â cu aproxima╚Ťie un sunet sau un zgomot din natur─â, cuv├ónt imitativ. Astfel: cucu!, cucurigu!, cotcodac!, pitpalac!, muu!, bee!, ham!; poc!, zdup!, pleosc!, zdranc! etc. O. formeaz─â o grup─â distinct─â ├«n cadrul interjec╚Ťiilor din limba rom├ón─â (v. interj├ęc╚Ťie).
ONOMATO- ÔÇ×cuv├«nt, numeÔÇŁ. ÔŚŐ gr. onoma, atos ÔÇ×nume, denumireÔÇŁ > fr. onomato-, germ. id., it. id. > rom. onomato-. Ôľí ~logie (v. -logie1), s. f., totalitate a numelor proprii dintr-o limb─â; ~manie (v. -manie), s. f., preocupare obsesiv─â pentru cuvinte ╚Öi nume proprii; ~pee (v. -pee), s. f., cuv├«nt care, prin elementele lui sonore, imit─â anumite sunete ╚Öi zgomote.
onomatopee (gr. onomatopoiia, din onoma ÔÇ×numeÔÇŁ ╚Öi poiein ÔÇ×a faceÔÇŁ), figur─â prin care se sugereaz─â imaginea auditiv─â a unei ac╚Ťiuni, cu ajutorul unor sunete cu timbru imitativ, din alc─âtuirea cuv├óntului (P): ÔÇ×Haid, s─âri╚Ťi, fl─âc─âi, ce sf├óntul! Da╚Ťi cu to╚Ťi tropotitura, Tot mai scurt ╚Öi trop!ÔÇŁ (G. Co╚Öbuc) Func╚Ťia poetic─â a o. o d─â ├«n primul r├ónd puterea de sugestie auditiv─â ╚Öi cinestetic─â, f─âc├ónd ca plasticitatea obiectului evocat s─â se intensifice prin reprezentarea vie a aspectului vizual ╚Öi a mi╚Öc─ârii.

Onomatopee dex online | sinonim

Onomatopee definitie

Intrare: onomatopee
onomatopee substantiv feminin
onomatopee