nun

NUN, -Ă, nuni, -e, s. m. și f. (Pop.) Nume dat, în ziua căsătoriei, fiecăreia dintre persoanele care asistă pe miri la cununia religioasă și care sunt solicitate să îndeplinească obligațiile cerute de ritualul creștin; (la pl.) bărbatul și femeia care îndeplinesc aceste forme; naș. – Lat. nonnus.

NUN, -Ă, nuni, -e, s. m. și f. Nume dat, în ziua căsătoriei, fiecăreia dintre persoanele care asistă pe miri la cununia religioasă și care sunt solicitate să îndeplinească obligațiile cerute de ritualul creștin; (la pl.) bărbatul și femeia care îndeplinesc aceste forme; naș. – Lat. nonnus.

NUN, nuni, s. m. (Adesea urmat de determinarea «mare») Bărbat care, împreună cu o femeie, asistă pe miri la căsătoria religioasă, îndeplinind formele cerute de ritualul bisericesc; naș de cununie; (la pl.) bărbatul și femeia care îndeplinesc aceste forme. A fost nun mare Pipăruș Pătru cu Ileana Cosinzeana. RETEGANUL, P. I 81. Acum un an era nun mare la nunta lui Vișanu dorobanț. GHICA, S. 14. Dați-mi voie să fiu nunul domnișoarei Lina. ALECSANDRI, T. I 300.

nun (pop.) s. m., pl. nuni

núnă (pop.) s. f., g.-d. art. núnei; pl. núne

nun s. m., pl. nuni

núnă s. f., g.-d. art. núnei; pl. núne

NUN s. naș. (A fost ~ la cununia lor.)

NÚNĂ s. nașă. (~ de cununie.)

nun (núni), s. m. – Naș de nuntă. – Mr., megl. nun. Lat. nonnus (Pușcariu 1207; Meyer-Lübke, Mitt. Wien, 5; REW 5817), cf. alb. nun (Philippide, II, 649), ngr. νουνός „naș”, v. sard. nonnu „naș” (Atzori 246), apul. nunnu „naș”, it. nonno „bunic”. Der. din ngr. (Cihac, II, 679; Roesler 573) e mai puțin probabilă. Der. nună, s. f. (nașă de nuntă); nunească, s. f. (dans tipic de nuntă); nunaș, s. m. (Trans., Banat, naș de nuntă); nănaș, s. m. (naș de nuntă), alterare a cuvîntului anterior; naș, s. m. (persoană care cunună sau botează); abreviere a cuvîntului anterior (Pușcariu, 1207; Pușcariu, Donum natalicium Schrijver, Utrech 1929, 432; împotrivă Densusianu, GS, V, 186, dar fără argumente convingătoare); nașe, s. f. (soția nașului; femeie care cunună sau botează); nășească, s. f. (dans); năși, vb. (a fi naș sau nașă); nășit, s. n. (actul de a fi naș(ă)). Naș circulă în Vechiul Regat, restul preferă forma nănaș (ALR, I, 216). – Din rom. provine mag. nanás (Edelspacher 20); rut. nanaško (Candrea, Elemente, 408); bg. nunko (Capidan, Raporturile, 233).

NUN ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care însoțește mirii în ziua oficierii căsătoriei, având anumite atribuții; nănaș de cununie. ~ mare. /<lat. nonnus

núnă (nunélă), nunéle, s.f. (reg.) pistrui pe față; aluniță sau alt semn mic pe corp.

nun m. martor de cununie. [Lat. NONNUS].

nun, -ă s. (lat. nonnus, nonns, tată adoptiv, mamă adoptivă; it. nonno, nonna, dial. sud nunno, nunna, bunic, bunică, naș, nașă, de unde și ngr. nunós, nuná, nun, nună; alb. nun; fr. nonne [de unde germ. nonne], călugăriță. V. naș). Acela saŭ aceĭa care, la cununie, ține făclia în onoarea celor care se cunună. Naș. V. nenea.

NUN s. naș. (A fost ~ la cununia lor.)

RUDENIE CONVENȚIONALĂ. Subst. Nun (mare), naș (de cununie), nănaș (reg.); nună (mare), nunuță (dim., pop.), nașă (de cununie), nănașă (reg.). Naș, nășic (dim.), nășel (rar), (nănaș (reg.), nănășel (dim., reg.), nașă, nășică (dim.), nășicuță (dim.), nășea (rar), nășiță, nănașă (reg.), nănășică (dim., reg.). Nășie. Nășire, nășit. Cumătru, cumetrel (dim., pop.); cumătră, cumetriță (dim., pop.). Cumetrie (pop.). Fin, finisor (dim., rar); fină. Finie (rar). Vb. A cununa, a boteza, a năși, a fi naș. A se cumetri (pop.). V. rudenie.

nun, nuni, s.m. – Naș de cununie. Nănaș: „Vine nunu cu nuntașii, / Mirele cu călărașii” (Bilțiu, 1990: 94; Cupșeni). – Lat. nonnus „părinte adoptiv” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. nanás (Edelspacher, cf. DER), ucr. nanaško (Candrea, cf. DER), bg. nunko (Capidan, cf. DER).

nun, -i, s.m. – Naș de cununie. Nănaș: „Vine nunu cu nuntașii, / Mirele cu călărașii” (Bilțiu 1990: 94; Cupșeni). – Lat. nonnus, cf. alb. nun.

NUN (în mitologia egipteană), zeu, personificare a apelor primordiale, supranumit „tatăl zeilor”.