mântuș

MÂNTÚȘ, mântuși, s. m. (Iht.; reg.) Mihalț. – Din ucr. mentus.

MÂNTÚȘ, mântuși, s. m. (Iht.; reg.) Mihalț. – Din ucr. mentus.

MÎNTÚȘ, mîntuși, s. m. (Regional, Iht.) Mihalț.

mântúș (reg.) s. m., pl. mântúși

mântúș s. m., pl. mântúși

MÂNTÚȘ s. v. mihalț.

mântuș n. Mold. 1. mormoloc; 2. mihalț (pește cu capul turtit). [Rus. MANTUS]. V. mintuș.

măntúș m. (rus. mántus, pol. mientus). Nord. Mihalț. – Și mîntúș. (Șez. 1, 118). Și mintuș?

mîntúș, V. măntuș.

mîntuș s. v. MIHALȚ.