mujic

MOJÍC, -Ă, mojici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f., adj. (Om) prost crescut, obraznic, impertinent; bădăran, mitocan. 2. S. m. și f. (Înv. și reg.) Țăran; p. gener. om de rând. 3. S. m. și f. (În forma mujic) Nume dat în trecut țăranilor ruși. [Var.: mujíc, -ă s. m. și f.] – Din rus. mužik.

MUJÍC, -Ă s. m. și f. v. mojic.

MOJÍC, -Ă, mojici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f., adj. (Om) prost crescut, obraznic, impertinent; bădăran, mitocan. 2. S. m. și f. (Înv. și reg.) Țăran; p. gener. om de rând. 3. S. m. și f. (În forma mujic) Nume dat țăranilor ruși înainte de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. [Var.: mujíc, -ă s. m. și f.] – Din rus. mužik.

MUJÍC, -Ă s. m. și f. v. mojic.

MOJÍC, -Ă, mojici, -e, s. m. și f. 1. Persoană rău crescută, obraznică, impertinentă; bădăran. Era mojic Busuioc, cînd îi sărea țandăra. SLAVICI, O. I 257. Dar ce nevoie mare este, să înțelegi tu, mojicule! CREANGĂ, A. 155. 2. (Învechit și arhaizant) Om simplu, de rînd, țăran. Au stat mojicii la un loc cu boierii. SADOVEANU, O. I 4. – Variantă: mújic, -ă (NEGRUZZI, S. II 229) s. m. și f.

MUJÍC s. m. v. mojic.

mojíc adj. m., s. m., pl. mojíci; adj. f., s. f. mojícă, pl. mojíce

mojíc s. m., adj. m., pl. mojíci; f. sg. mojícă, g.-d. art. mojícei, pl. mojíce

MOJÍC adj., s. 1. adj., s. v. mitocan. 2. adj. v. mitocănesc.

MOJÍC s. v. sătean, țăran.

MOJÍCĂ s. v. mitocancă.

mojíc (mojíci), s. m. – 1. Țăran, om simplu. – 2. Bădăran, țopîrlan. – 3. (Adj.) Josnic, obraznic, nerușinat. Rut., rus. mužik (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 201), cf. pol. muzyk, ceh. muzik. Este dubletul lui mujic, s. m. (țăran rus), cultism din sec. XIX. Der. mojicesc, adj. (grosolan); mojicește, adv. (cu mojicie); mojicie, s. f. (grosolănie, obrăznicie); mojicime, s. f. (țărănime, plebe); mojicos, adj. (țărănesc).

MOJÍC ~că (~ci, ~ce) m. și f. 1) Persoană care vădește lipsă de educație; om cu apucături grosolane; mârlan; mahalagiu; bădăran; mitocan. 2) înv. Om de rând. /<rus. mužik

mojic a. foarte grosolan. ║ m. 1. țărănoiu; 2. om brutal și obraznic. [Rus. MUJIKŬ, țăran, bădăran].

mojíc, -ă adj. și s. (rus. mužik, țăran, țopîrlan, pol. mužyk, d. vsl. monžikŭ, d. monžĭ, bărbat, om). Fam. Om din clasa de jos (de la oraș orĭ de la sat), țopîrlan, mitocan, modoran: un mojic. Prost crescut, fără educațiune (indiferent din ce clasă socĭală ar fi): un om mojic. Adv. Ca mojicu: s’a purtat foarte mojic. Prov. Apa trage la matcă, și mojicu la treaptă, omu fără educațiune, tot prost se poartă, orĭ-ce ĭ-aĭ face.

mojic s. v. SĂTEAN. ȚĂRAN.

MOJIC adj., s. 1. adj., s. bădăran, grosolan, mitocan, mîrlan, mîrlănoi, mocofan, necivilizat, nepoliticos, ordinar, țărănoi, țoapă, țopîrlan, vulgar, (pop.) mocan, mocîrțan, modîrlan, pădureț, rîtan, țopîrcă, (reg.) mocodan, mocofănos, modîrlău, modoran, mogîldan, necunoscător, negîndit, negreblat, (Mold.) ghiorlan, (Transilv.) grobian, (înv.) gros, (fig.) necioplit. (Un om ~.) 2. adj. bădărănesc, grosolan, mahalagesc, mitocănesc, mîrlănesc, mojicesc, nepoliticos, ordinar, țopesc, țopîrlănesc, vulgar, (rar) mojicos, (fig.) necioplit. (O comportare ~.)

MOJICĂ s. bădărancă, mitocancă, mîrlancă, țoapă, țopîrlancă.