marca

MARCÁ, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face, a aplica un semn caracteristic pe un obiect, pe un animal etc., pentru a-l deosebi de altele. ♦ A imprima, pe un obiect de metal prețios, semnul oficial care îi garantează calitatea și autenticitatea. 2. Fig. A constitui o notă specifică, o trăsătură caracteristică; a reprezenta, a ilustra. ♦ A scoate în evidență, a releva, a sublinia; a manifesta. ♦ A constitui o dovadă; a indica, a dovedi. 3. A delimita un teren, o suprafață etc. prin linii, semne; a însemna. 4. (Sport) A obține unul sau mai multe puncte într-o competiție, într-un joc; a înscrie. ♦ A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive, sau să marcheze (4). – Din germ. markieren, fr. marquer.

MÁRCĂ¹, mărci, s. f. 1. Semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaște etc. ♦ Tip, model, inscripție (care indică sursa) de fabricație. Marcă de automobil. ◊ Loc. adj. De marcă = de calitate superioară. ♦ (Înv.) Stemă; blazon, emblemă. ◊ Loc. adj. De marcă = (despre oameni) de seamă; marcant, distins. 2. Fisă de metal cu număr de ordine, cu care lucrătorii își dovedesc prezența la lucru sau pe care o lasă în schimbul uneltelor primite. 3. Piatră sau bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica ramificația liniei ferate și locul până unde pot înainta vehiculele fără pericol de ciocnire. 4. Fig. Semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică; particularitate. – Din ngr. márka, fr. marque. Cf. germ. Marke.

MÁRCĂ², mărci, s. f. Unitate monetară în unele țări europene (în Germania și în Finlanda, până la introducerea monedei euro). – Din germ. Mark.

MÁRCĂ⁴, mărci, s. f. (Adesea determinat prin „poștală”) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, pe unele colete etc., servește drept plată anticipată a transportului poștal. – Din germ. Marke.

MÁRCĂ³, mărci, s. f. 1. Nume dat în statul franc și în Germania medievală comitatelor de frontieră, aflate sub guvernare militară. 2. Obște sătească din Europa Apuseană medievală, în care pământul arabil rămâne proprietate privată. – Din germ. Mark.

MARCÁ, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face, a aplica un semn caracteristic pe un obiect, pe un animal etc., pentru a-l deosebi de altele. ♦ A imprima, pe un obiect de metal prețios, semnul oficial care îi garantează calitatea și autenticitatea. 2. Fig. A constitui o notă specifică, o trăsătură caracteristică; a reprezenta, a ilustra. ♦ A scoate în evidență, a releva, a sublinia; a manifesta. ♦ A constitui o dovadă; a indica, a dovedi. 3. A delimita un teren, o suprafață etc. prin linii, semne; a însemna. 4. (Sport) A obține unul sau mai multe puncte într-o competiție, într-un joc; a înscrie. ♦ A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive, sau să marcheze (4). – Din germ. markieren, fr. marquer.

MÁRCĂ¹, mărci, s. f. 1. Semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaște etc. ♦ Tip, model, inscripție (care indică sursa) de fabricație. Marcă de automobil. ◊ Loc. adj. De marcă = de calitate superioară. ♦ (Înv.) Stemă; blazon, emblemă. ◊ Loc. adj. De marcă = (despre oameni) de seamă; marcant, distins. 2. Fisă de metal cu număr de ordine, cu care lucrătorii își dovedesc prezența la lucru sau pe care o lasă în schimbul uneltelor primite. 3. Piatră sau bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica ramificația liniei ferate și locul până unde pot înainta vehiculele fără pericol de ciocnire. 4. Fig. Semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică; particularitate. – Din ngr. márka, fr. marque. Cf. germ. Marke.

MÁRCĂ², mărci, s. f. Unitate monetară principală în unele țări europene. – Din germ. Mark.

MÁRCĂ⁴, mărci, s. f. (Adesea determinat prin „poștală”) Mic imprimat emis de stat și care, aplicat sau tipărit pe scrisori, pe unele colete etc., servește drept plată anticipată a transportului poștal. – Din germ. Marke.

MÁRCĂ³, mărci, s. f. 1. Nume dat în statul franc și în Germania medievală comitatelor de frontieră, aflate sub guvernare militară. 2. Obște sătească din Europa apuseană medievală, în care pământul arabil rămâne proprietate privată. – Din germ. Mark.

MARCÁ, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face un semn distinctiv pe un obiect, pe un arbore, pe un animai etc., pentru a-l deosebi de altele, pentru a-i arăta proveniența etc. V. nota. ♦ A însemna obiectele de metal prețios, pentru a garanta că sînt veritabile. 2. Fig. A indica, a servi drept dovadă, a dovedi, a arăta. Doar scaunele desperecheate marcau succesivele renovări. C. PETRESCU, O. P. I 145. ♦ A scoate în evidență, a sublinia. Victoria revoluției chineze a fost marcată prin proclamarea, la 1 octombrie 1949, a Republicii Populare Chineze. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 12, 70. 3. (Sport) A înscrie puncte cîștigătoare. A marca un gol.

MÁRCĂ¹, mărci, s. f. 1. Semn distinctiv (inscripție, cifră, desen) aplicat pe un obiect, pe un arbore, pe un animal, pe un produs industrial sau pe ambalajul lui, pentru a-i indica felul sau proveniența, pentru a-l deosebi de altele, pentru a constitui un punct de orientare etc. Muncitorii și tehnicienii din întreprinderile producătoare de bunuri de larg consum trebuie să muncească în așa fel, încît marca fabricii lor să se bucure de prestigiu în rîndurile consumatorilor, să constituie o garanție a produselor de calitate. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2862. ◊ Fig. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. E. 58. Pentru noi, zicerile vechi și locale dintr-un cîntic vor fi, în lipsa altor probe mai explicite, marca prin care vom determina, precît se va putea, la ce epocă și pe ce tărîm au născut deosebitele inspirațiuni poetice ale poporului romîn. ODOBESCU, S. I 218. ♦ Tip, model, produs al unei anumite fabrici. Închipuia capitala ca un fabulos garaj, de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. ♦ Fig. (Rar) Particularitate, însușire caracteristică. 2. (Învechit) Semn distinctiv al unei țări; stemă. Marca Moldovei era un zimbru. ◊ Semn distinctiv al unei familii nobile; blazon, emblemă. Fiindcă băietul este curățăl, a să-l îmbrace c-o livrea – pe bumbii căreia a să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I 298. ◊ Loc. adj. De marcă = de seamă, distins, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, la CADE. 3. (Adesea determinat prin «poștală») Mică bucățică de hîrtie pătrată sau dreptunghiulară, pe care este imprimată o efigie și care se aplică pe scrisori, drept plată a transportului poștal. V. timbru. 4. Fisă de metal cu număr de ordine, pe care lucrătorii o lasă în schimbul uneltelor primite sau cu care își dovedesc prezența la lucru în unele fabrici. Îmi dă o marcă. Are un număr pe ea: 1250. Mă dă în primire unuia de la poartă și-i zice să mă ducă la secția XVIII lăcătușerie. V. ROM. decembrie 1953, 169. 5. (Adesea determinat prin «de siguranță») Bucată de șină vopsită în alb așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie; ea indică vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie.

MÁRCĂ², mărci, s. f. Unitate monetară, monedă în diverse țări (Germania, Finlanda). Un împrumut de zece mii mărci de aur. NEGRUZZI, S. III 293.

MÁRCĂ³, mărci, s. f. Nume dat în evul mediu provinciilor din Germania, aflate lîngă frontiera țării și puse sub guvernare militară. Marca Brandenburg.

MÎ́RCĂ adv. (Popular; în expr.) A se face mîrcă = a se ghemui. Caprele începură să behăiască cu întristare și să se uite spre băiat care se făcuse mîrcă pe pămînt într-unul din colțurile cămării. POPESCU, B. IV 39.

marcá (a ~) vb., ind. prez. 3 marcheáză

márcă s. f., g.-d. art. mắrcii; pl. mărci

marcá vb., ind. prez. 1 sg. marchéz, 3 sg. și pl. marcheáză

márcă (semn distinctiv, unitate monetară, provincie de frontieră, timbru) s. f., g.-d. art. mărcii; pl. mărci

ATOM MARCÁT s. v. trasor.

MARCÁ vb. 1. v. însemna. 2. v. timbra. 3. v. delimita. 4. v. înregistra. 5. a arăta, a indica, a însemna, a preciza. (Ceasul ~ timpul.) 6. v. accentua. 7. a ilustra, a însemna, a reprezenta, a semnifica. (Acest roman ~ o dată importantă în literatură.) 8. (SPORT) a înscrie, (rar) a puncta. (A ~ un gol.)

MARCÁ vb. v. demonstra, dovedi, indica, proba.

MÁRCĂ s. v. semn.

MÁRCĂ s. v. armoarii, atribut, blazon, calitate, caracter, caracteristică, emblemă, insignă, însemn, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, specific, stemă, trăsătură.

MÁRCĂ s. timbru, (Ban.) ștamp, (Ban., Transilv., prin Maram. și Bucov.) ștempel. (~ poștală.)

MÁRCĂ s. (IST.) (înv.) marchionat. (O ~ germană medievală de frontieră.)

MARCÁ vb. I. tr. 1. A însemna (un obiect) pentru a(-l) recunoaște; (spec.) a însemna (un obiect de aur, de platină etc.) pentru a garanta că este veritabil. 2. (Fig.) A indica, a dovedi; a arăta, a proba. ♦ A remarca; a sublinia. 3. (Sport) A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive; a înscrie, a realiza un punct. [P.i. 3,6 -chează. / < fr. marquer, cf. it. marcare].

MÁRCĂ¹ s.f. 1. Semn distinctiv, inscripție etc. care se aplică pe un obiect, pe o marfă etc. ♦ Tip, model de fabricație. 3. Fisă metalică cu număr de ordine cu care muncitorii unei fabrici își marchează prezența la lucru. 4. Șină vopsită în alb, care arată punctul de intersecție a două linii ferate. 5. (Mat.) Etichetă (I,3) [în DN]. [Pl. mărci. / < fr. marque, it. marca, rus. marka].

MÁRCĂ² s. f. unitate monetară a unor țări (Republica Democrată Germană, Republica Federală Germania, Finlanda). [< germ. Mark]

MÁRCĂ³ s.f. Provincie în unele state feudale condusă de un margraf sau de un principe și care avea rolul de a întări granițele marilor imperii din evul mediu. [< germ. Mark].

MARCÁ vb. tr. 1. a însemna (un obiect, un animal) pentru a(-l) recunoaște; (spec.) a însemna (un obiect de aur, de platină etc.) pentru a garanta că este veritabil. 2. (fig.) a indica, a dovedi; a arăta, a proba. ◊ a remarca; a sublinia. 3. a delimita un teren, o cale rutieră sau navigabilă etc. 4. (sport) a supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive. 5. a înscrie unul sau mai multe puncte într-o competiție etc. (< fr. marquer, germ. markieren)

MÁRCĂ² s. f. 1. semn distinctiv, inscripție etc. care se aplică pe un obiect, pe o marfă etc. ◊ tip, model de fabricație. ♦ de ~ = a) (despre produse) de calitate; b) (despre oameni) important, celebru. 2. trăsătură specifică; particularitate. ◊ caracteristică a unei categorii sau unități gramaticale. 3. fisă cu număr de ordine cu care muncitorii își marchează prezența la lucru. 4. șină vopsită în alb care arată punctul de intersecție a două linii ferate. 5. (inform.) număr, cuvânt asociat unei instrucțiuni care o deosebește de celelate instrucțiuni ale programului. (< ngr. marca, fr. marque, rus. marka)

MÁRCĂ³ s. f. unitatea monetară a unor țări (Germania, Finlanda). (< germ. Mark)

MÁRCĂ¹ s. f. timbru poștal. (< germ. Marke)

MÁRCĂ⁴ s. f. (în evul mediu) provincie în unele state, condusă de un margraf sau de un principe. (< germ. Mark)

márcă (mắrci), s. f. – Marcă, sigiliu. – Mr. marcă. It. marca, fr. marque,, cf. ngr. μάρϰα, bg., sb., rus. marka). – Der. marca, vb., din fr. marguer, it. marcare; marcant, adj. (notabil), din fr. marquant; marcher, s. m. (marcator), din fr. marqueur; marchetărie, s. f., din fr. marqueterie; remarca, vb. (a observa), din fr. remarquer; remarcă, s. f. (notă, observație), din fr. remarque; remarcabil, adj. (însemnat), din fr. remarquable; mar(c)graf (var. mar(c)grav), s. m., din germ. Markgraf.

A MARCÁ ~chéz tranz. 1) A evidenția printr-o marcă; a însemna. 2) (obiecte din metale prețioase, mărfuri industriale) A prevedea cu un semn oficial (pentru a garanta calitatea și autenticitatea). 3) (terenuri, suprafețe) A indica printr-un jalon, stabilind limitele. 4) A indica printr-un semn; a scoate în evidență. ~ greșelile. 5) sport (goluri, puncte etc.) A trece la activul său ori al echipei sale; a înscrie. 6) sport (jucători din echipa adversă) A supune unui marcaj. 7) A însemna prin sine; a constitui; a reprezenta. 8) fig. A servi drept dovadă; a demonstra; a dovedi; a proba. /<germ. markieren, fr. marquer

MÁRCĂ¹ mărci f. 1) Semn de distinctiv aplicat pe un obiect sau pe un animal pentru a-l deosebi de altele sau pentru a-i indica anumite caracteristici. 2) Indiciu pus de întreprinderi pe produsele lor. ~a fabricii. 3) Model de produs industrial. ~ de automobil. ◊ De ~ de calitate superioară. 4) înv. Emblema unei țări; stemă. 5) Trăsătură specifică particulară; amprentă; pecete. ~a talentului (cuiva). [G.-D. mărcii] /<ngr. márka, fr. marque

MÁRCĂ³ mărci f. Unitate a sistemului monetar din unele țări (Germania, Finlanda etc). [G.-D. mărcii] /<germ. Mark

MÁRCĂ² mărci f. (cu sau fără determinativul poștală) Timbru emis de stat, care se aplică pe corespondență, servind drept plată a transportului poștal. [G.-D. mărcii] /<germ. Marke

marcà v. 1. a pune o marcă pe: a marca rufe; 2. a pune un semn de recunoaștere: a marca un loc într’o carte; 3. fig. a semnala.

marcă f. 1. semn pus pe un obiect spre a-l recunoaște: marcă de hârtie, de fabrică; 2. emblemă, semn distinctiv, stemă: marca României [v. România Mare]; 3. timbru poștal; 4. armoarii, blazon: bani cu mărcile Banului Barbu Basarab OD.; 5. jeton sau fisă la joc; 6. monedă germană, odinioară în valoare de 1 fr. 25 centime.

mârcă adv. în expresiunea a tăcea marcă, a nu scoate glas, a nu rosti o vorbă. [V. mâlcă].

*márcă f., pl. mărcĭ (fr. marque, d. marquer, a marca; rus. rut. márka. V. marchez, margine). Ștampilă, semn făcut pe un obĭect ca să-l recunoștĭ, emblemă, blazon, herb: marcă pe rufe, marcă de fabrică, marca uneĭ țărĭ. Timbru poștal. Jeton, bucată de metal orĭ alt-ceva în formă de medalie, întrebuințată la joc orĭ la alt-ceva. O monetă de argint germană (mark) în valoare de 1 franc și ¼ la 1916. O veche măsură de greutate, împărțită în Moldova în grivne (Ĭorga, Negoț, 228). Fig. Semn, indiciŭ: marca mizeriiĭ. De marcă, marcant, însemnat, ilustru (de multe orĭ iron.): tanchist de marcă. – Mărcile poștale s’aŭ întrebuințat întîĭa oară la 1831 și chear la 2 Maĭ 1831¹, în Grecia. În Anglia aŭ apărut la 6 Maĭ 1840.^[1]

*marchéz, a -cá v. tr. (fr. marquer, vfr. merquer și mercher, germ. merken, a marca, a observa, d. merk-, semn. Merquer s’a prefăcut în marquer după it. marcare. V. remarc). Pun marcă, însemnez: a marca rufe.

mî́rcă și smî́rcă adv. (ca și mîrc). Bz. A tăcea mîrcă, a tăcea molcom, a nu crîcni.

marca vb. v. DEMONSTRA. DOVEDI. INDICA. PROBA.

MARCA vb. 1. a însemna. (A ~ un animal de tăiere.) 2. a franca, a timbra. (A ~ o scrisoare.) 3. a circumscrie, a delimita, a demarca, a hotărnici, a limita, a mărgini, (înv.) a hotărî, a semna. (A ~ un teren.) 4. a arăta, a indica, a înregistra. (Termometrul ~ o temperatură ridicată.) 5. a arăta, a indica, a însemna, a preciza. (Ceasul ~ timpul.) 6. a accentua, a evidenția, a întări, a puncta, a releva, a reliefa, a sublinia, (livr.) a învedera, a potența. (A ~ calitățile lucrării.) 7. a ilustra, a însemna, a reprezenta, a semnifica. (Acest roman ~ o dată în literatură.) 8. a înscrie, (rar) a puncta. (A ~ un gol.)

MARCĂ s. semn. (~ distinctivă aplicată pe un obiect.)

marcă s. v. ARMOARII. ATRIBUT. BLAZON. CALITATE. CARACTER. CARACTERISTICĂ. EMBLEMĂ. INSIGNĂ. ÎNSEMN. ÎNSUȘIRE. NOTĂ. PARTICULARITATE. PROPRIETATE. SEMN. SPECIFIC. STEMĂ. TRĂSĂTURĂ.

MARCĂ s. timbru, (Ban.) ștamp, (Ban., Transilv., prin Maram. și Bucov.) ștempel. (~ poștală.)

MARCĂ s. (înv.) marchionat. (O ~ germană medievală de frontieră.)

márcă s.f. 1. Legat de distincția marcat/nemarcat, termenul marcă, utilizat la început pentru fonologie, s-a extins și la alte domenii, desemnând o trăsătură a cărei prezență sau absență are capacitatea de a distinge unitatea lingvistică. 2. Orice particularitate din planul expresiei, inclusiv realizare zero, asociată în mod constant cu o anumită semnificație gramaticală și servind la recunoașterea acestuia.

MARCA, com. în jud. Sălaj, pe cursul superior al râului Barcău; în zona în care acesta și-a sculptat un frumos defileu în rocile cristaline; 2.798 loc. (2000). Haltă de c. f. (în satul Porț). Vestigii ale unei așezări dacice din sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr. Satul M. apare menționat documentar în 1314. Biserica de lemn cu hramul Înălțarea Domnului (1792), în satul Porț.

MÁRCĂ² (< ngr., fr.) s. f. Semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane; semnele distinctive care pot fi înregistrate ca m. sunt cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne. Dreptul la m. aparține persoanelor fizice sau juridice care a depus cererea de înregistrare a m. la autoritatea națională investită prin lege cu procedura de înregistrare a m. (în România există Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci – OSIM). M. reprezintă un activ necorporal inclus în categoria proprietății intelectuale. ♦ Fișă (ex. fișă numerotată cu ajutorul căreia fiecare lucrător își marchează, pe un panou special amenajat, prezența la lucru). ♦ (INFORM.) Număr sau cuvânt asociat unei instrucțiuni, care o distinge de celelalte instrucțiuni ale programului.

MÁRCĂ³ (< germ.) s. f. Unitate monetară în Germania și Finlanda.

MÁRCĂ¹ (< germ.) s. f. Timbru emis de către organele centrale poștale ale unei țări, care, aplicat pe corespondență sau pe colete, face dovada plății anticipate a costului transportului. M. poștală a fost introdusă pentru prima oară în Marea Britanie (1840). Cele mai vechi m. poștale românești au fost emise în Moldova (1858). În urma unificării tarifelor poștale în Principatele Unite, au fost emise o serie de mărci poștale cu reprezentarea celor două steme: bourul pentru Moldova și vulturul pentru Țara Românească, cunoscute sub numele de „Emisiunea Principatelor Unite” (1862-1864). V. cap de bour.

MÁRCĂ s. f. (< ngr. márka, fr. marque, it. marca, rus. marka, germ. Marke): semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică, particularitate a unei categorii sau a unei unități gramaticale. Se vorbește astfel despre m. diatezei reflexive (care este pronumele reflexiv, formă neaccentuată de dativ și de acuzativ), despre m. unui anumit mod (de exemplu, m. modului gerunziu este sufixul modal -ind sau înd) sau a unui anumit timp (de exemplu, m. timpului mai mult ca perfect este sufixul temporal -se-), despre m. unei propoziții (reprezentată prin existența unui singur predicat, prin predicație unică), despre m. unei fraze (reprezentată prin existența a două sau a mai multor propoziții, prin predicație multiplă) etc.

a se lipi (de cineva) ca marca de scrisoare expr. a se ține după cineva cu insistență fără a se mai putea scăpa ușor de el; a nu lăsa în pace (pe cineva).

marcă, mărci s. f. (intl.) participant la activitățile din lumea interlopă, mafiot, șmecher.

s-a marcat! expr. 1. am înțeles! 2. e-n regulă!, s-a aranjat!