intimare

INTIMÁ, intimez, vb. I. Tranz. (Jur.) 1. A notifica, a face cunoscut, a pune în vedere. 2. A chema în judecată, a cita în fața unei instanțe superioare. – Din fr. intimer, lat. intimare.

INTIMÁRE, intimări, s. f. (Jur.) Acțiunea de a intima și rezultatul ei; avertizare. – V. intima.

INTIMÁ, intimez, vb. I. Tranz. (Jur.) 1. A notifica, a face cunoscut, a pune în vedere. 2. A chema în judecată, a cita în fața unei instanțe superioare. – Din fr. intimer, lat. intimare.

INTIMÁRE, intimări, s. f. (Jur.) Acțiunea de a intima și rezultatul ei; avertizare. – V. intima.

intimá (a ~) vb., ind. prez. 3 intimeáză

intimá vb., ind. prez. 1 sg. intiméz, 3 sg. și pl. intimeáză

intimáre s. f., pl. intimări

INTIMÁ vb. I. tr. 1. A pune în vedere (ceva), a notifica cu autoritate. 2. (Jur.) A chema în judecată, a cita în fața unei jurisdicții superioare. [< lat. intimare, cf. fr. intimer].

INTIMÁRE s.f. Acțiunea de a intima și rezultatul ei; avertizare, punere în vedere. [< intima].

INTIMÁ vb. tr. 1. a pune în vedere (ceva), a notifica cu autoritate. 2. (jur.) a chema în judecată, a cita în fața unei jurisdicții superioare. (< fr. intimer, lat. intimare)

intimà v. 1. a declara cu autoritate: a intima un ordin; 2. a cita înaintea unei Curți de apel.

*intimațiúne f. (lat. intimátio, -ónis). Acțiunea de a intima. – Și -áție și -áre.

*intiméz v. tr. (lat. intimo, -áre, d. intimus, intim). Notific cu autoritate: a intima cuĭva un ordin. Jur. Chem la judecată p. apel.