hat

HAT, haturi, s. n. Fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite; răzor¹, hotar. ◊ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloagă, țelină². – Cf. ucr. hat „zăgaz”.

HAȚ interj. Cuvânt care indică o mișcare bruscă și neașteptată, făcută pentru a prinde sau a apuca pe cineva sau ceva. – Onomatopee.

HĂT adv. (Pop.; însoțește adjective, adverbe și locuțiuni adverbiale cu sens local sau temporal, dându-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare, foarte. Până hăt departe. ◊ Expr. Hăt și bine = mult și bine, fără sfârșit. – Din ucr. het’.

HĂȚ² interj. v. hâț.

HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se mână caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, dând dovadă de autoritate (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

HÂȚ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o mișcare bruscă și rapidă, când cineva apucă, smucește sau trage ceva. ◊ Expr. Hâț în sus, hâț în jos sau hâț în dreapta, hâț în stânga, arată încercările numeroase și diverse pe care le face cineva pentru a îndeplini o acțiune sau pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută. [Var.: hăț interj.] – Onomatopee.

HAT, haturi, s. n. Fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite; răzor¹, hotar. ◊ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloagă, țelină². – Cf. ucr. hat „zăgaz”.

HAȚ interj. Cuvânt care indică o mișcare bruscă și neașteptată, făcută pentru a prinde sau a apuca pe cineva sau ceva. – Onomatopee.

HĂT adv. (Reg.; însoțește adjective, adverbe și locuțiuni adverbiale cu sens local sau temporal, dându-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare, foarte. Până hăt departe. ◊ Expr. Hăt și bine = mult și bine, fără sfârșit. – Din ucr. het’.

HĂȚ² interj. v. hâț.

HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

HÂȚ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o mișcare bruscă și rapidă, când cineva apucă, smucește sau trage ceva. ◊ Expr. Hâț în sus, hâț în jos sau hâț în dreapta, hâț în stânga, arată sforțările, încercările numeroase și diverse pe care le face cineva pentru a aduce la îndeplinire o acțiune sau pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută. [Var.: hăț interj.] – Onomatopee.

HAT, haturi, s. n. 1. Fîșie îngustă de pămînt nearat care desparte două ogoare; hotar, răzor. Răsărise pînă la ultimul bob. Numai pe liniile fostelor haturi părea ceva mai firavă, cu verdele mai șters. MIHALE, O. 436. La întîia întorsătură, plugurile mușcară din hat, toate deodată. CAMILAR, TEM. 330. ◊ Loc. adv. (Popular) Într-un hat (sau hat în hat) cu cineva = situat alături, mărginaș, vecin cu cineva. 2. Cîmp nelucrat; pîrloagă, țelină. Se tolăniră într-o margine a drumului, într-un hat cu dudău mare. ȘEZ. VII 26. 3. Fig. Piedică, obstacol. Oamenii nehotărîți, cari umblă pipăind, se poticnesc de toate haturile vieții. RUSSO, O. 133.

HAȚ interj. (Însoțind sau înlocuind verbe ca «a apuca», «a prinde» etc.) Onomatopee care indică o mișcare bruscă, făcută pentru a prinde sau a apuca pe cineva sau ceva. V. hap. Și puii veneau să ciupească grăunțe din mîna ei... Haț... și prindea puiul. HOGAȘ, H. 36. Haț! pune vulpea gheara pe dînsa și o prinde. ISPIRESCU, L. 345. Și nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Eu atunci haț! de sumanul moșneagului, să-mi plătească paserea. id. A. 57.

HĂT adv. (Mai ales în Mold., Transilv. de nord; însoțește adjective, adverbe și locuțiuni adverbiale, mai ales cu sens local sau temporal, dîndu-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare. Un pîlc de bordeie aici, altul hăt, departe. STANCU, D. 20. Cîntă privighetorile în lunci pînă hăt-departe, la Dunăre. SADOVEANU, P. M. 43. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine. CREANGĂ, P. 290. ◊ (Uneori se omite adjectivul sau adverbul, cînd sensul acestora reiese din determinarea care urmează) Limba, hăt, cît un cot. ALECSANDRI, T. 58. Am venit să-mi ieu ziua bună de la dînsa, păn-a nu pleca cu regimentu... oi să merg tocmai... hăt... la București... să mi se piardă urma. id. ib. 928. ◊ (După verbe sau adjective, urmat și întărit de «și bine») Acu eram mort hăt și bine. SADOVEANU, O. I 47. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. Împodobiți-vă, mișelelor, cu mătăsuri și scule, împodobiți-vă hăt și bine! CONTEMPORANUL, IV 502. ◊ (Rar, precedînd verbul) Auzind zmeii... s-au cam hăt înspăimîntat de puterea cea mare a Titirezului și începură a se sfii și a se feri de dînsul. SBIERA, P. 181. Acuma îl cam răzbătuse foamea și mînile îi hăt înțepeniseră. id. ib. 285.

HĂȚ¹ interj. v. hîț.

HĂȚ², hățuri, s. n. 1. (De obicei la pl.) Parte a hamului, care constă din curele (sau frînghii) mai lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. V. frîu, dîrlog. Suduie neîndemînatic, smucind de hățuri două vite flămînde. SAHIA, N. 47. A fluturat hățurile pe spinarea telegarilor și s-a dus mai departe. POPA, V. 166. Apuc hățurile în mîna stîngă și m-arunc pe șăoaș^[1]. ALECSANDRI, T. 52. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține în frîu, a struni. A lua hățurile în mînă = a prelua conducerea (unei întreprinderi, a unei afaceri etc.). A scăpa hățurile din mînă = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, într-o afacere etc.). 2. (Rar) Laț, juvăț. Te duc la spînzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg și eu de hăț cu tine. SLAVICI, N. II 156.

HÎȚ interj. (Și în forma hăț; de obicei cu valoare de verb) Onomatopee care redă zgomotul produs de o mișcare bruscă și repede, cînd cineva apucă, smucește sau trage ceva; haț. Nevasta, hăț un șumuiag de fîn, îl face vălătuc și sfîr după popă. SEVASTOS, N. 50. ◊ Expr. Hîț (sau hi) în sus, hîț în jos sau hîț în dreapta, hîț în stînga, arată sforțările sau încercările făcute de cineva pentru a aduce la îndeplinire o acțiune sau pentru a scăpa (prin smucituri de tot felul) dintr-o situație neplăcută. Hîț în dreapta, hîț în stînga, pînă descuie ușa. DELAVRANCEA, la TDRG. Hi! în sus, hăț! în jos; să se miște din loc calul, ba. ISPIRESCU, L. 374. După ce mîncară... smochine, se făcură măgari. Hîț în sus, hîț în jos! Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toți măgarii. id. ib. 282. – Variantă: hăț interj.

hat s. n., pl. háturi

haț interj.

hăt (pop.) adv.

hăț s. n., pl. hắțuri

hâț interj.

hat s. n., pl. háturi

haț interj.

hăt adv.

hăț s. n., pl. hățuri

hâț interj.

HAT s. hotar, răzor, (reg.) călușire, dorjincă, forgașă, hașpor, mejdă, mejdină, meșghie, slog, (Transilv.) metă, miezuină. (~ între două ogoare.)

HAT s. v. paragină, pârloagă, țelină.

HAȚ interj. hap! (~! a pus mâna pe el.)

HĂT adv. v. foarte, tare, tocmai.

HĂȚ s. v. laț, ștreang.

HĂȚ s. frâu. (Strânge ~ul și oprește calul.)

hat (háturi), s. n. – 1. Răzor, hotar. – 2. Cîmp nelucrat, pîrloagă. – Var. hatie. Rut. hat „dig” (DAR; Scriban), datorită formei specifice a hatului. După Moldovan 425; din tc. hatt „linie”. – Der. hătaș, s. m. (vecin); hătui, vb. (a fixa limite, a delimita; a fi vecini); hait, s. n. (Mold., dig), a cărui der. nu este clară; hăti,, vb. (Bucov., a zăvorî; a îngrămădi), din rut. hatyty „a face dig”.

hat (háturi), s. n. – Ordin, decret al sultanului. Tc. hat (Șeineanu, II, 211; Lokotsch 843). Înv., ca și comp. hati-humaium, s. n. (decret imperial), din tc. hati humayun și hatișerif, s. n. (decret), din tc. hati șerif „ordin sacru”.

haț interj. – Indică o mișcare rapidă, pentru a lua ceva prin surprindere. – Var. hăț. Creație expresivă, cf. hap. Hăț, se spune și pentru a obliga caii s-o ia la dreapta. – Der. hăț, s. n. (frîu; laț); hățaș, s. m. (cal care ascultă de frîu); hățui, vb. (a mîna cu frîiele caii); înhăța, vb. (a apuca, a prinde; a înșfăca). Cf. hoț, hățaș.

hăt adv. – Mult, tare, foarte. Rut. het (Weigand, Dialekte der Bukowina, Leipzig, 1904, p. 96; DAR). Este rar în Munt. Cihac, II, 505, pleacă de la mag. hát „la fel”.

hîț interj. – Indică o mișcare ritmică de legănat. – Var. hîța, huța, uța, ița. Creație spontană. – Der. hîță, s. f. (Banat, sanie); hîțîi (var. hați, hățăi, ița, huțăi), vb. (a scutura; a hurui; a agita, a mișca), cf. bîțîi; hîțîna (var. hîțina, hîțîni), vb. (a scutura, a hurducăi) cu suf. expresiv -na; hîlțîna (var. hîlțîni), vb. (a hurducăi), cu l expresiv, cf. sgîlțîna; hîrț, interj. (exprimă efortul care se cere pentru a scutura sau deplasa un obiect greu); huță, s. f. (leagăn, scrînciob); huiț, s. n. (Trans., a legăna); huțuna (var. huțîna, huțina), vb. (a scutura; a legăna); huțuț, s. n. (leagăn, scrînciob); huțuța, vb. (a legăna); huțupi, vb. refl. (a se strădui, a face un efort); hutupi, vb. (a împinge, a alunga); heață, s. f. (Trans. de Sud, vargă, joardă); hîțînătoare (var. huțunătoare), s. f. (scrînciob); (h)oțopină (var. huțupină), s. f. (mîrțoagă; femeie rotofeie).

HAT ~uri n. 1) Fâșie îngustă de pământ nearat, lăsată drept hotar între două ogoare; răzor. ◊ A fi într-un ~ (sau ~ în ~) cu cineva a fi vecin cu cineva. 2) Teren arabil nelucrat; pârloagă. /<turc. had

HAȚ interj. (se folosește pentru a reda o mișcare bruscă sau pentru a apuca, a înhăța pe cineva sau ceva pe neașteptate). /Onomat.

HĂT adv. La o depărtare mare; departe. ◊ ~ departe foarte departe. ~ și bine fără sfârșit. /<ucr. het

HĂȚ ~uri n. mai ales la pl. Element de harnașament constând dintr-un complex de curele (sau frânghii) cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ A ține în ~uri a ține din scurt pe cineva. A lua ~urile în mână a prelua conducerea. /cf. haț

HÂȚ interj. (se folosește pentru a reda zgomotul făcut de o mișcare bruscă, o smuncitură) /Onomat.

hat², háturi, s.n. (înv.) ordin sau decret ieșit din cancelaria Sultanului; firman, iradea.

hat³, hați (hazi), s.m. (înv.) 1. taur. 2. cal dobrogean; armăsar.

hat m. armăsar, cal mai ales dobrogean (numai în cântecele populare): cu trei hate la coșare, puși dela Vinerea mare, pe grăunțe și pe sare POP. [Vechiu-rom. at = turc. AT].

hat n. 1. Mold. fășie de pământ nearat care servă de hotar între moșii: hatul e marginea ogorului pe unde se trage cea dintâi brazdă, în opozițiune cu răzor, locul pe unde se trage cea din urmă brazdă; 2. cărare pe hat: Trăsnea dormia pe hat CR. [Turc. HAD, hotar].

haț! int. 1. arată sgomotul apucării sau prinderii brusce: haț! pe ied de gât CR.; 2. strigăt de alungat porcii. [Onomatopee].

hăt adv. Mold. foarte (ca depărtare în spațiu sau în timp), prea: hăt departe, hăt târziu. [Origină necunoscută].

hăț! int. exprimă o tragere în direcțiune opusă: hăț în sus, hăț în jos ISP. [Onomatopee].

hăț n. curea lungă dela frâul calului. [Origină necunoscută].

at și hat m. (turc. at, cal; bg. at, hat, armăsar. V. bahmet). L. V. Cal bun saŭ armăsar. Azĭ. Olt. Serbia (hat): împăratu încalecă pe hatu luĭ (N. Pl. Ceaur, 82). – În P. P. hată, pl. e, ĭapă. Și hatoáĭcă, pl. e (Aricescu, 43).

1) hat m. V. at.

3) hat n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] hatt. V. hatihumaĭum, hatișerif). Vechĭ. Rar. Ordin din cancelaria sultanuluĭ. V. firman, iradea.

2) hat n., pl. urĭ (nu d. turc. ar. hadd, hotar, nicĭ d. ung. hát, spinare, ci d. rut. hatĭ [gatĭ], zăgaz, dial. hat, pădurice, ung. gát, zăgaz, rudă cu germ. gasse, ulicĭoară, engl. gate, barieră. V. hatie, haĭt 1, zăhată, zăgaz). Mold. Trans. Răstav, răzor, mejdină, cărare lată între semănăturĭ saŭ viĭ: o vie hat în hat cu alta.

haț, interj. care arată huĭetu înhățăriĭ. V. hîț și înhaț.

hăt adv. (rut. get [het], de tot). Nord. Destul de, chear, tocmaĭ: ajunsese hăt departe, veni și el hăt tîrziŭ, s’a cam hăt spăĭmîntat.

hăț n., pl. urĭ (rudă cu haț, înhaț). Pl. Curele pe care le țiĭ în mînĭ cînd mînĭ calu înhămat (numite în Munt. și cîmpurĭ).

hîț, interj. care arată huĭetu înhățăriĭ: hîț un covrig! V. haț, hîrț, hîrștĭ, fîț.

hat s. v. PARAGINĂ. PÎRLOAGĂ. ȚELINĂ.

HAT s. hotar, răzor, (reg.) călușire, dorjincă, forgașă, hașpor, mejdă, mejdină, meșghie, slog, (Transilv.) metă, miezuină. (~ între două ogoare.)

HAȚ interj. hap! (~! a pus mîna pe el.)

hăt adv. v. FOARTE. TARE. TOCMAI.

hăț s. v. LAȚ. ȘTREANG.

HĂȚ s. frîu. (Strînge ~ și oprește calul.)

hat-trick s. n. (sport) Performanța unui jucător de fotbal sau hochei pe gheață de a înscrie trei goluri consecutive în același meci ◊ „C. prin al său hattrick s-a desprins spectaculos în cursa golgeterilor [...]” Săpt. 20 IV 84 p. 8 [pron. hét tric] (din engl. hat-trick; DN3)

high-hat (cuv. engl.) v. talgere.

hat, haturi, s.n. – 1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor. 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. – Cf. ucr. hat „zăgaz; dig” (Scriban; DA, cf. DER; DEX, MDA).

hăt, adv. – 1. Destul. 2. Mult, îndelung: „Fierbeam carnea hăt cât trebuie” (Grai. rom., 2000). În expr. hăt tare, hăt departe (Țiplea, 1906). „Drăguța mi-i mărișoară, / Cătunia hăt m-omoară” (Papahagi, 1925: 209). 3. Departe: „Au mers de-acasă hăt” (idem, Apșa de Jos). 4. Niciodată: „Acolo nu se strigă hăt” (idem). – Din ucr. het „de tot” (Scriban; DA, cf. DER; DEX, MDA).

hăț, s.n. – v. hâț.

hâț², interj. – Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. – Formă onomatopeică.

hâț¹, hâțuri, (hăț), s.n. – Frâu; dépleu, hăț. – Probabil din hâț².

hat, -uri, s.n. – 1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor. 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. – Cf. ucr. hat „zăgaz; dig” (DEX, DER).

hăt, adv. – 1. Destul. 2. Mult. În expr. hăt tare, hăt departe (Țiplea 1906). „Drăguța mi-i mărișoară, / Cătunia hăt m-omoară” (Papahagi 1925: 209). – Din ucr. het (DA cf. DER).

hăț, s.n. – v. hâț.

hâț², interj. – Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. – Forma onomatopeică.

hâț¹, -uri, (hăț), s.n. – Frâu; dépleu, hăț. – Probabil din hâț².

HAT subst. „fășie de loc” etc. 1. Hătul olt., 1626 (Sd VI 466). 2. Hatica, pisar (Sd XXII 137). cf. și tc. hatt „ordin”.

HĂȚ subst., pl. hățuri. 1. Hățe, Lupul, munt., 1741 (BCI XV 65); – Șt., țig. (16 A IV 271). 2. Hățul, mold. (Isp IV¹). Hățăști fam. 3. Hățeș, Florea, olt. (Sd XXII 344-5); Hățăș (Sd XXII); Hățăși, Onea; cf. subst; hățaș „potecă în pădure” (DLR).