HĂT adv. (Mai ales în Mold., Transilv. de nord; însoțește adjective, adverbe și locuțiuni adverbiale, mai ales cu sens local sau temporal, dîndu-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare. Un pîlc de bordeie aici, altul hăt, departe. STANCU, D. 20. Cîntă privighetorile în lunci pînă hăt-departe, la Dunăre. SADOVEANU, P. M. 43. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine. CREANGĂ, P. 290. ◊ (Uneori se omite adjectivul sau adverbul, cînd sensul acestora reiese din determinarea care urmează) Limba, hăt, cît un cot. ALECSANDRI, T. 58. Am venit să-mi ieu ziua bună de la dînsa, păn-a nu pleca cu regimentu... oi să merg tocmai... hăt... la București... să mi se piardă urma. id. ib. 928. ◊ (După verbe sau adjective, urmat și întărit de «și bine») Acu eram mort hăt și bine. SADOVEANU, O. I 47. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. Împodobiți-vă, mișelelor, cu mătăsuri și scule, împodobiți-vă hăt și bine! CONTEMPORANUL, IV 502. ◊ (Rar, precedînd verbul) Auzind zmeii... s-au cam hăt înspăimîntat de puterea cea mare a Titirezului și începură a se sfii și a se feri de dînsul. SBIERA, P. 181. Acuma îl cam răzbătuse foamea și mînile îi hăt înțepeniseră. id. ib. 285.