grohoti

GROHOTÍ, pers. 3 grohotește, vb. IV. Intranz. 1. (Despre pietrele tîrîte de o apă sau desprinse dintr-un munte) A face zgomot rostogolindu-se sau prăvălindu-se. Urlă Tarcăul în vale, umflat de puhoaie; din ce în ce mai tare s-aud grohotind bolovanii tîrîți în valurile-i posomorîte. VLAHUȚĂ, O. A. II 155. 2. (Despre porci) A grohăi.

GROHOTÍ, pers. 3 grohotește, vb. IV. Intranz. 1. (Despre pietre) A face zgomot rostogolindu-se. 2. (Despre porci) A grohăi. – Slav (v. sl. grohotati).

grohotí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. grohotéște, imperf. 3 sg. grohoteá; conj. prez. 3 să grohoteáscă

grohotí vb., ind. prez. 3 sg. grohotéște, imperf. 3 sg. grohoteá; conj. prez. 3 sg. și pl. grohoteáscă

GROHOTÍ vb. v. grohăi, guița.

A GROHOTÍ pers. 3 ~éște intranz. A face zgomot rostogolindu-se și sfărâmându-se. /<sl. grohotati

grohotì v. a se sfărâma (vorbind de stânci): s’aud grohotind bolovanii. [Rus. GROHOTATI, a bubui].

gróhăĭ și (maĭ rar) gróhoĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. care arată glasu porculuĭ bătrîn, care glas seamănă cu huruitu prăbușiriĭ și măcinăriĭ. E o var. grohotésc și rudă cu lat. grundire, grunnire, vfr. gronir, nfr. grogner, gronder, germ. grunzen ș. a.). Se zice despre glasu porculuĭ mulțămit orĭ furios. V. tr. (și gruhăĭ, d. rus. grúhnutĭsĕa, a se prăbuși cu huruĭală. V. Bern. 1, 357). Bat și separ de pleavă cerealele la arie (Șez. 30, 169). V. gîrtonesc, guiț.

grohotésc v. tr. (vsl. grohotatĭ, rus. -átĭ, a hohoti; rut. -íti, a bubui; bg. grohnuvam, bubuĭ. V. grohăĭ, grohot, zdruhăĭ). Sud. Fărămițesc, prefac în grohotiș.

grohoti vb. v. GROHĂI. GUIȚA.