epicureic

epicureic, ~ă smf, a [At: CIAUȘANU, R. SCUT. 68 / Pl: ~ci, ~ce l E: epicureu + -ic, cf ger epikureisch] 1-9 Epicurian (1-9). 10-12 Epicurian (11-13).

EPICURÉIC, -Ă, epicureici, -ce, adj. Care ține de epicurism; epicurian (1). ◊ Școala epicureică = școală filosofică inițiată de Epicur, a cărei activitate s-a desfășurat mai multe secole. [Pr.: -re-ic] – Din germ. epikureisch.

EPICURÉIC, -Ă, epicureici, -ce, adj. Care ține de epicurism; epicurian (1). [Pr.: -re-ic] – Din germ. epikureisch.

epicuréic (-re-ic) adj. m., pl. epicuréici; f. epicuréică, pl. epicuréice

epicuréic adj. m. (sil. -re-ic), pl. epicuréici; f. sg. epicuréică, pl. epicuréice

EPICURÉIC adj. v. epicurian.

EPICURÉIC, -Ă adj. Epicurian. [Cf. germ. epikureisch].

EPICURÉIC, -Ă adj. epicurian. (< germ. epikureisch)

EPICUREIC adj. epicurian. (Doctrina ~.)

EPICUREÍC, -Ă (< germ.) adj. Epicurian (1). ◊ Școala e. = școală filozofică deschisă de Epicur, în anul 307 î. Hr., într-o grădină de la periferia Atenei (de unde și numele de „Grădina”), în care se trăia și se filozofa după principiile învățăturii lui. Activitatea ei s-a desfășurat timp de mai multe secole și a avut trei etape principale: în epoca elenistică (sec. 4-3 î. Hr.), în lumea greco-romană (sec. 2-1 î. Hr.) și în perioada Imp. Roman (sec. 1-5 î. Hr.).