dumnezeiesc

dumnăzei vt vz dumnezei²

dumnezeí¹ v [At: DA ms / Pzi: ~iésc / E: dumnezeu cf îndumnezei] A îndumnezei.

dumnezeí² vi [At: COD. VOR. 9/6 / V: ~năzăí / Pzi: ~iésc / E: dumnezeu cf îndumnezei] A înjura de Dumnezeu.

DUMNEZEIÉSC, -IÁSCĂ, dumnezeiești, adj. 1. Al lui Dumnezeu, privitor la Dumnezeu; divin. 2. Fig. Minunat, superb, splendid. [Pr.: -ze-iesc] – Dumnezeu + suf. -esc.

DUMNEZEIÉSC, -IÁSCĂ, dumnezeiești, adj. 1. Al lui Dumnezeu, privitor la Dumnezeu; divin. 2. Fig. Minunat, superb, splendid. [Pr.: -ze-iesc] – Dumnezeu + suf. -esc.

DUMNEZEIÉSC, -IÁSCĂ, dumnezeiești, adj. 1. Minunat, superb, splendid. Dar Eminescu nu cuprinse tot în stihurile lui dumnezeiești. BENIUC, V. 28. Vezi un chip dumnezeiesc într-o femeie La care eu nu găsesc decît însușiri de rînd. CAMIL PETRESCU, T. III 450. 2. (Bis.) Al lui dumnezeu (1); divin. ◊ Lăcaș dumnezeiesc = biserică. [Iașii] cu toate strălucitele-i lăcașuri dumnezeiești, rămăsese o așezare a orientului. SADOVEANU, Z. C. 79.

dumnezeiésc adj. m., f. dumnezeiáscă; pl. m. și f. dumnezeiéști

dumnezeiésc adj. m., f. dumnezeiáscă; pl. m. și f. dumnezeiéști

DUMNEZEIÉSC adj. (BIS.) 1. v. divin. 2. v. providențial.

DUMNEZEIÉSC adj. v. minunat, splendid, superb.

DUMNEZEIÉSC ~iáscă (~iéști) 1) Care este considerat ca provenind de la Dumnezeu; divin 2) fig. Care se caracterizează printr-un înalt grad de desăvârșire într-o ierarhie de valori. 3) fig. Care este uimitor de frumos; splendid; celest. [Sil. -ze-iesc] /Dumnezeu + suf. ~esc

dumnezeesc a. relativ la Dumnezeu, divin.

dumnezeì v. a pune în rândul zeilor.

1) dumnezeĭésc, -ĭáscă adj. Divin, de la Dumnezeŭ.

2) dumnezeĭésc v. tr. Divinizez, deific.

dumnezeiesc adj. v. MINUNAT. SPLENDID. SUPERB.

DUMNEZEIESC adj. (BIS.) 1. ceresc, divin, sfînt, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sînt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. ceresc, divin, providențial. (Dar ~.)