discordat

discordá [At: HELIADE, O. II, 376 / V: (înv) des~ / Pzi: 3 ~deáză, (rar) discórdă / E: fr discorder, lat discordare] 1 vr (Înv; d. instrumentele muzicale cu coarde, pex, d. coardele instrumentelor) A se dezacorda. 2 vr (D. corpuri sau d. mușchii corpului aflați în stare de încordare) A se destinde. 3 vi A fi în discordanță (2).

discordát, ~ă a [At: VLAHUȚĂ, O. A. 62 / V: (înv) des~ / Pl: ~ați, ~e / E: discorda] 1 (D. instrumente muzicale cu coarde) Care este dezacordat Si: fals. 2 (D. arcuri) Care nu este încordat bine Si: destins. 3 Relaxat. 4 (Rar; fig; d. oameni) Indispus.

DISCORDÁ, pers. 3 discordează, vb. I. 1. Intranz. A fi în discordanță, a nu concorda, a nu se potrivi. 2. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A se dezacorda. – Din fr. discorder, lat. discordare.

DISCORDÁT, -Ă, discordați, -te, adj. 1. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Dezacordat. ♦ (Despre arcuri) Care nu este întins sau încordat suficient. 2. Fig. (Rar; despre oameni) Indispus, posomorât. – V. discorda.

DISCORDÁ, pers. 3 discordează, vb. I. 1. Intranz. A fi în discordanță, a nu concorda, a nu se potrivi. 2. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A se dezacorda. – Din fr. discorder, lat. discordare.

DISCORDÁT, -Ă, discordați, -te, adj. 1. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Dezacordat. ♦ (Despre arcuri) Care nu este întins sau încordat suficient. 2. Fig. (Rar; despre oameni) Indispus, posomorât. – V. discorda.

DISCORDÁ, pers. 3 discordează și (mai rar) discórdă, vb. I. 1. Intranz. (În opoziție cu concorda) A fi în discordanță, a distona, a nu se armoniza, a nu se potrivi. 2. Refl. (Învechit, despre instrumente muzicale cu coarde sau despre coardele instrumentelor; în opoziție cu acorda) A se dezacorda. S-au discordat ghitara!... Pas acum de-o acordează cu mînile înghețate. ALECSANDRI, T. I 78. ◊ Fig. Anul 1848... Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă și telescopul lui Arago prinse ceață. NEGRUZZI, S. I 335. 3. Tranz. (În opoziție cu încorda) A relaxa, a slăbi tensiunea, a destinde. A discorda un arc. ◊ Fig. O moliciune subită îi discordează toți nervii. VLAHUȚĂ, O. A. III 93. Un sentiment de dureroasă izolare îi întuneca mintea, îi discorda voința. id. ib. 142. ◊ Refl. Dinu se lăsă iar pe pîntece, întinzîndu-se, ca un șarpe care se discordează. SADOVEANU, O. III 163. – Variantă: descordá vb. I.

DISCORDÁT, -Ă, discordați, -te, adj. 1. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Dezacordat, neacordat. Flașnetele... din cînd în cînd se opreau, oftînd obosite și discordate. SADOVEANU, D. 74. ♦ (Despre arcuri etc.) Care nu e încordat bine, care nu e întins cum trebuie; destins, relaxat. Se mai găseau arce discordate și săgeți în tolbe sparte. SADOVEANU, D. P. 71. 2. Fig. (Rar; despre oameni) Indispus, posomorît. După atît de bună petrecere, sînt cam discordat, – mai cu seamă că am primit... știri urîte. CARAGIALE, O. VII 19. – Variantă: descordát, -ă (SLAVICI, O. I 157) adj.

discordá (a ~) vb., ind. prez. 3 discordeáză

discordá vb., ind. prez. 3 sg. discordeáză

DISCORDÁ vb. (MUZ.) a se dezacorda. (Un instrument care s-a ~.)

DISCORDÁT adj. 1. destins, relaxat, slăbit. (Un arc ~.) 2. (MUZ.) dezacordat, (rar) destrunat. (Un instrument cu coarde ~.)

A discorda ≠ a acorda, a armoniza, a concorda

DISCORDÁ vb. I. 1. intr. A nu concorda, a nu se potrivi. ♦ A fi discordant, lipsit de armonie, 2. tr. A relaxa, a destinde. [P.I. 3 -dează și (rar) -dă. Var. descorda vb. I. / < fr. discorder, it. lat. discordare].

DISCORDÁT, -Ă adj. 1. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Dezacordat; neacordat. ♦ (Despre arcuri) Neîntins, neîncordat; destins. 2. (Fig.; rar, despre oameni) Indispus, posomorât. [< discorda].

DISCORDÁ vb. I. intr. a nu concorda, a nu se potrivi. ◊ a fi discordant. II. tr. a relaxa. II. refl. (despre instrumente muzicale cu coarde) a se dezacorda. (< fr. discorder, lat. discordare)

A DISCORDÁ ~éz 1. intranz. A fi în discordanță; a distona; a dezacorda. 2. tranz. (instrumente muzicale cu coarde) A face să se dezacordeze; a dezacorda. /<fr. discorder, lat. discordare

A SE DISCORDÁ pers. 3 se ~eáză intranz. (despre instrumente muzicale) A-și pierde constanța tonurilor; a se dezacorda. /<fr. discorder, lat. discordare

discordà v. a fi discordant: s’a discordat chitara AL.

* discordéz v. tr. (d. coardă, după a acorda; lat. dis-cordare, a fi în dezacord). Stric acordu, dezacordez: a discorda o chitară. V. destrun.

DISCORDA vb. a se dezacorda. (Un instrument care s-a ~.)

DISCORDAT adj. 1. destins, relaxat, slăbit. (Un arc ~.) 2. dezacordat, (rar) destrunat. (Un instrument cu coarde ~.)