discorda

discórd1 sn [At: DN3 / Pl: ~uri / E: it discordo] Poezie lirică medievală de origine provensală, cu o structură neregulată prin diversitatea strofelor sau chiar a limbilor folosite.

discórd2 sn vz discordie

discórd3, ~ă [At: HELIADE, O. II, 375 / V: (înv) des~ / Pl: ~rzi, ~e / E: fr discord] 1 a Care nu este acordat Si: discordat (1), fals. 2 sf (Evr) Lipsă de armonie. 3 a Nearmonios.

discordá [At: HELIADE, O. II, 376 / V: (înv) des~ / Pzi: 3 ~deáză, (rar) discórdă / E: fr discorder, lat discordare] 1 vr (Înv; d. instrumentele muzicale cu coarde, pex, d. coardele instrumentelor) A se dezacorda. 2 vr (D. corpuri sau d. mușchii corpului aflați în stare de încordare) A se destinde. 3 vi A fi în discordanță (2).

discórdă sf vz discordie

DISCORDÁ, pers. 3 discordează, vb. I. 1. Intranz. A fi în discordanță, a nu concorda, a nu se potrivi. 2. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A se dezacorda. – Din fr. discorder, lat. discordare.

DISCORDÁ, pers. 3 discordează, vb. I. 1. Intranz. A fi în discordanță, a nu concorda, a nu se potrivi. 2. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A se dezacorda. – Din fr. discorder, lat. discordare.

DISCORDÁ, pers. 3 discordează și (mai rar) discórdă, vb. I. 1. Intranz. (În opoziție cu concorda) A fi în discordanță, a distona, a nu se armoniza, a nu se potrivi. 2. Refl. (Învechit, despre instrumente muzicale cu coarde sau despre coardele instrumentelor; în opoziție cu acorda) A se dezacorda. S-au discordat ghitara!... Pas acum de-o acordează cu mînile înghețate. ALECSANDRI, T. I 78. ◊ Fig. Anul 1848... Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă și telescopul lui Arago prinse ceață. NEGRUZZI, S. I 335. 3. Tranz. (În opoziție cu încorda) A relaxa, a slăbi tensiunea, a destinde. A discorda un arc. ◊ Fig. O moliciune subită îi discordează toți nervii. VLAHUȚĂ, O. A. III 93. Un sentiment de dureroasă izolare îi întuneca mintea, îi discorda voința. id. ib. 142. ◊ Refl. Dinu se lăsă iar pe pîntece, întinzîndu-se, ca un șarpe care se discordează. SADOVEANU, O. III 163. – Variantă: descordá vb. I.

discordá (a ~) vb., ind. prez. 3 discordeáză

discordá vb., ind. prez. 3 sg. discordeáză

DISCORDÁ vb. (MUZ.) a se dezacorda. (Un instrument care s-a ~.)

A discorda ≠ a acorda, a armoniza, a concorda

DISCÓRD, -Ă adj. Care nu este acordat, discordat. ♦ Care nu are armonie, nearmonios. [< fr. discord].

DISCÓRD s.n. Poezie lirică medievală de origine provensală, cu o structură neregulată prin diversitatea strofelor sau chiar a limbilor. [< it. discordo, cf. prov. descort].

DISCORDÁ vb. I. 1. intr. A nu concorda, a nu se potrivi. ♦ A fi discordant, lipsit de armonie, 2. tr. A relaxa, a destinde. [P.I. 3 -dează și (rar) -dă. Var. descorda vb. I. / < fr. discorder, it. lat. discordare].

DISCÓRD1 s. n. poezie lirică medievală provensală, cu o structură neregulată prin diversitatea strofelor sau chiar a limbilor. (< it. discordo)

DISCÓRD2, -Ă adj. (despre instrumente muzicale) care nu este acordat, discordat. ◊ lipsit de armonie. (< fr. discord)

DISCORDÁ vb. I. intr. a nu concorda, a nu se potrivi. ◊ a fi discordant. II. tr. a relaxa. II. refl. (despre instrumente muzicale cu coarde) a se dezacorda. (< fr. discorder, lat. discordare)

A DISCORDÁ ~éz 1. intranz. A fi în discordanță; a distona; a dezacorda. 2. tranz. (instrumente muzicale cu coarde) A face să se dezacordeze; a dezacorda. /<fr. discorder, lat. discordare

A SE DISCORDÁ pers. 3 se ~eáză intranz. (despre instrumente muzicale) A-și pierde constanța tonurilor; a se dezacorda. /<fr. discorder, lat. discordare

discordà v. a fi discordant: s’a discordat chitara AL.

* discordéz v. tr. (d. coardă, după a acorda; lat. dis-cordare, a fi în dezacord). Stric acordu, dezacordez: a discorda o chitară. V. destrun.

DISCORDA vb. a se dezacorda. (Un instrument care s-a ~.)