diafonie

diafoníe sf [At: LM / P: di-a~ / Pl: ~ii / E: fr diaphonie] (Muz) 1 Acord muzical în care un sunet este susținut de octava, cvarta sau cvinta lui corespunzătoare. 2 Muzică veche interpretată pe două voci. 3 Interacțiune cu caracter perturbativ între circuite de telecomunicații, prin care semnalele transmise pe un circuit devin perceptibile pe alte circuite.

DIAFONÍE s. f. Trecere nedorită a semnalelor de pe un canal pe altul la sisteme audio cu două sau mai multe canale. [Pr.: di-a-] – Din fr. diaphonie.

DIAFONÍE s. f. Trecere nedorită a semnalelor de pe un canal pe altul la sisteme audio cu două sau mai multe canale. [Pr.: di-a-] – Din fr. diaphonie.

diafoníe (di-a-) s. f., art. diafonía, g.-d. diafoníi, art. diafoníei

diafoníe s. f. (sil. di-a-) → fonie

DIAFONÍE s.f. 1. Auzire a unei convorbiri telefonice de pe un circuit pe altul. 2. (Muz.) Acord muzical în care un sunet este susținut de octava, cvarta sau cvinta lui corespunzătoare. ♦ Muzică veche pe două voci. [Gen. -iei. / < fr. diaphonie, cf. gr. diaphonia].

DIAFONÍE s. f. 1. trecere a unui semnal de pe o cale de transmisiune pe o altă cale. 2. acord muzical în care un sunet este susținut de octava, cvarta sau cvinta corespunzătoare acestuia. 3. muzică veche pe două voci. (< fr. diaphonie)

DIAFONÍE f. Recepționare simultană a unor semne (convorbiri) de pe mai multe circuite de telecomunicații. [Art. diafonia; G.-D. diafoniei; Sil. di-a-] /<fr. diaphonie

diafoníe s. f. ◊ „Aflăm că perturbațiile care dau curs speculațiilor – în genul păcăniturilor care se aud în receptor, apariției altor convorbiri pe fir – se datorează fie deranjamentelor deja existente, fie scăderii izolației între perechile unui cablu, care determină fenomenul de diafonie (transferul câmpului electromagnetic de la o pereche de cabluri la alta).” Cotid. 7 VI 93 p. 3 (din fr. diaphonie; PR 1953; DN3)

diafonie v. organum.