deosebire

deosebí2 [At: (a. 1645) HERODOT, 427 / V: (îvp) dăo~, ~săbí2, ~sibí / P: de-o~ / Pzi: ~bésc / E: de2 + osebi] 1-2 vtr (Îvp) A (se) îndepărta de cineva sau de ceva. 3-4 vtr (Înv) A (se) separa. 5-6 vtr A (se) desprinde. 7 vr A se diferenția de cineva sau de ceva. 8 vt A recunoaște o ființă dintre altele asemănătoare Si: a desluși, a discerne, a distinge, a identifica. 9 vt (Înv) A elimina. 10 vr A se ridica deasupra celorlalți Si: a se distinge, a se remarca. 11-12 vtr A (se) specifica. 13 vrp (Îvr) A se excepta. 14 vt A da unei ființe o notă specifică. 15 vrp A fi limpede, clar, dinstinct pentru privire. 16 vr (Rar) A se semnala.

deosébi1 av [At: VARLAAM, C. 135 / V: ~sắbi1, ~síbi, deu~ / S și: de osebi / E: de4 + osebi1] (Înv) 1 În poziție izolată. 2 În altă parte. 3 Separat. 4 Într-o parte. 5 Pe rând. 6 În mod special. 7 Nu numai (că). 8 Independent. 9 Mai ales. 10 (Urmat de pp „de”) În afară de... 11 În plus. 12 În parte. 13 Superior (semenilor). 14 Independent. 15 De obicei.

deosebíre sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 63 / V: (îvp) dăo~, ~săb~, ~sib~ / P: de-o~ / Pl: ~ri / E: deosebi2] 1 (Înv) Despărțire (1-2). 2 Diferență. 3 (Îvr; șîs) ~ loghicească Categorie a logicii porfiriene, corespunzătoare termenului differentia. 4 (Mat; înv) Rest. 5 (Îlav) Cu ~ În mod special. 6 (Îal) Mai ales. 7 (Îlav) Cu ~(a) că... Cu diferența că... 8 (Îlav) Cu ~ de... Cât se poate de... 9 (Îal) Foarte. 10 (Îlav) Fără ~ Fără excepție. 11 (Îlav) Spre (sau în) ~ de... În opoziție cu... 12 Lipsă de asemănare. 13 (Înv; îe) A avea ~ A fi diferit. 14 (Înv) Excepție (1). 15 (Fzf) Fază incipientă a contradicției.

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel. ♦ Tranz. A da unei ființe sau unui lucru o notă aparte, specifică, a face să se deosebească de alții. 2. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți); a se distinge, a se remarca, a se evidenția. 3. Tranz. A recunoaște un lucru sau o ființă dintre altele asemenea; a desluși, a discerne, a distinge. [Pr.: de-o-] – De4 + osebi.

DEOSEBÍRE, deosebiri, s. f. Acțiunea de a (se) deosebi și rezultatul ei; lipsă de asemănare, diferență. ◊ Loc. adv. Cu deosebire = a) în mod deosebit, special; b) mai ales. Cu deosebire de... = cât se poate de..., foarte... Cu deosebire(a) că... = cu diferența că... Fără deosebire = fără excepție. Spre deosebire de... = în opoziție, în contrast cu... [Pr.: de-o-] – V. deosebi.

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel. ♦ Tranz. A da unei ființe sau unui lucru o notă aparte, specifică, a face să se deosebească de alții. 2. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți); a se distinge, a se remarca, a se evidenția. 3. Tranz. A recunoaște un lucru sau o ființă dintre altele asemenea; a desluși, a discerne, a distinge. [Pr.: de-o-] – De4 + osebi.

DEOSEBÍRE, deosebiri, s. f. Acțiunea de a (se) deosebi și rezultatul ei; lipsă de asemănare, diferență. ◊ Loc. adv. Cu deosebire = a) în mod deosebit, special; b) mai ales. Cu deosebire de... = cât se poate de..., foarte... Cu deosebire(a) că... = cu diferența că... Fără deosebire = fără excepție. Spre deosebire de... = în opoziție, în contrast cu... [Pr.: de-o-] – V. deosebi.

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel, a fi diferit. Marea Adunare Națională constituită după alegeri se deosebește de toate parlamentele pe care le-am avut pînă acum. IST. R.P.R. 721. ◊ Tranz. E o întreagă zonă de verdeață... deasupra căreia numele lui [al Oltului] se întinde, însușindu-și-o și deosebind-o de restul pămîntului. BOGZA, C. O. 260. Îmi vin felurite gînduri care mă bucură, căci ele mă deosebesc de ceilalți oameni. SADOVEANU, Z. C. 55. ♦ Tranz. A face distincție între două sau mai multe lucruri; a distinge. Cînd te uiți înapoi, la cele trecute, nu mai știi să le deosebești unele de altele. DEMETRIUS, V. 92. Ivan nu mai deosebea visul de viață. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 160. 2. Tranz. A recunoaște un lucru dintre altele; a desluși, a distinge, a discerne. Agripina căută să răzbată cu urechea prin zgomotul și pocniturile Iablanicioarei, dar nu deosebi nimic. GALACTION, O. I 163. Se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminați pe dinăuntru. M. I. CARAGIALE, C. 152. Măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263. ◊ Refl. pas. Alte grămezi asemănătoare [de porumb] încep să se deosebească pe întinsul cîmpiei. BOGZA, C. O. 389. Urc drumul lucrat de soldați, care se deosebește greu. CAMIL PETRESCU, U. N. 242. ♦ Tranz. A remarca, a prefera, a alege. Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancu B. NEGRUZZI, S. I 25. 3. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți), a se distinge, a se remarca. [Feciorul] său se deosebea prin istețimea, boiul și înțelepciunea lui. ISPIRESCU, L. 185. Supt următorii domni... vedem pe Miron deosebindu-se atît în tabere, apărîndu-și patria cu cinste, cît și în sfaturi, dînd păreri înțelepte și folositoare țării. BĂLCESCU, O. I 184. Femeile de la munte poartă ștergare de mătasă, lucrate de dînsele, ce se deosebesc prin dibăcia țesăturilor. ALECSANDRI, P. P. 139. – Variantă: (regional) deosibí (CARAGIALE, O. II 120) vb. IV.

DEOSEBÍRE, deosebiri, s. f. Acțiunea de a (se) deosebi și rezultatul ei; lipsă de asemănare, diferență. Poate că nu mai ai tu nici un sentiment pentru el, altfel n-ai vedea deosebirile, cum nu le vedeai altă dată. Sigur că vă deosebiți, nu sînt doi oameni la fel pe lume. DEMETRIUS, C. 8. Nu e deosebire între dînsele nici la frumuseță, nici la stat, nici la purtat. DREANGĂ, P. 270. Deosebirea ce se vede în starea muncitorilor plugari între mai multe popoare își are pricina în instituțiile ce cîrmuiesc proprietatea. BĂLCESCU, O. I 135. ◊ Loc. adv. Cu deosebire = a) deosebit de mult, foarte mult. Le-a plăcut filozofilor cu deosebire această parte a vînătoarei. SADOVEANU, D. P. 83. Adela mi-a cîntat azi o bucată care știe că-mi place cu deosebire. IBRĂILEANU, A. 45; b) mai ales. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. REBREANU, I. 29; c) (la gradul comparativ) foarte frumos, foarte bine. Trebuie dar să-l primim mai cu deosebire. ALECSANDRI, T. I 276. (Precedînd adjective și adverbe) Cu deosebire de... = foarte, deosebit de..., cît se poate de... Fiecare floare era cu deosebire de mîndră și cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. Cu deosebire (sau deosebirea) că... = cu diferența că... Și-și ie un suflet de noră întocmai după chipul și asemănarea celei dentăi: cu deosebire numai că aceasta era mai în vîrstă. CREANGĂ, P. 7. Fără deosebire = fără excepție, în mod absolut. Toți oamenii, fără deosebire, vom fi deopotrivă. CAMILAR, N. I 400. Spre deosebire de... = în opoziție, în contrast cu... Rupeam bucățile de friptură cu mîinile... Nouă, copiilor, ne convenea, spre deosebire de mama. SAHIA, N. 57. ◊ Expr. (Învechit) A avea deosebire = a se deosebi, a fi diferit (unul de altul). Toate aste frasis se sfîrșesc cu «sară», dar precum ați văzut, au deosebire în scris. NEGRUZZI, S. I 5. – Variantă: (regional) deosibíre (ISPIRESCU, L. 381) s. f.

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. ~ [Var.: (reg.) deosibí vb. IV] – Din [în]deosebi.

DEOSEBÍRE, deosebiri, s. f. ~ [Var.: (reg.) deosibíre s. f.]

deosebí (a ~) (de-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. deosebésc, imperf. 3 sg. deosebeá; conj. prez. 3 să deosebeáscă

deosebíre (de-o-) s. f., g.-d. art. deosebírii; pl. deosebíri

deosebí vb. (sil. de-o-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. deosebésc, imperf. 3 sg. deosebeá; conj. prez. 3 sg. și pl. deosebeáscă

deosebíre s. f. (sil. de-o-), g.-d. art. deosebírii; pl. deosebíri

DEOSÉBI adv. v. aparte, deosebit, separat.

DEOSEBÍ vb. 1. a desluși, a diferenția, a discerne, a discrimina, a distinge, (înv. și pop.) a osebi, (Ban., Transilv. și Maram.) a deschilini, (fig.) a cerne. (Poate ~ cu ușurință binele de rău.) 2. v. diferi. 3. v. remarca.

DEOSEBÍ vb. v. despărți, izola, separa.

DEOSEBÍRE s. 1. diferență, diferențiere, discriminare, discriminație, distincție, (rar) distingere. (Să facem următoarea ~...) 2. diferență, (înv. și pop.) osebire, (Ban., Transilv. și Maram.) deschilinire, (înv.) osebitură. (Ce mare ~ este între ei!)

A (se) deosebi ≠ a semăna

Deosebire ≠ asemănare

A DEOSEBÍ ~ésc tranz. 1) (ființe, lucruri) A identifica după anumite semne caracteristice (de altele de același fel); a distinge; a discerne; a desluși; a desprinde. 2) A face să se deosebească. /de + sl. osebiti

A SE DEOSEBÍ mă ~ésc intranz. 1) A fi diferit (de cineva sau de ceva). 2) A se impune prin trăsături distincte; a se diferenția; a diferi; a se reliefa. [Sil. de-o-] /de + sl. osebiti

DEOSEBÍRE ~i f. 1) v. A DEOSEBI și A SE DEOSEBI. 2) Lipsă de asemănare; diferență; distincție. ◊ Cu ~ mai ales; în special. Spre ~ de... în opoziție cu... /v. a (se) deosebi

deosèbi adv. la o parte (rar întrebuințat): în deosebi, mai ales. [Vechiu-rom. osebi = slav. O SEBIE, pentru sine].

deosebì v. 1. a despărți cu simțurile, cu mintea: a deosebi oile de capre; fig. a deosebi binele de rău; 2. a face o deosebire; 3. a nu semăna: frate de frate se deosebește; 4. a se semnala, a se distinge. [V. deosebi].

deosebire f. lucrarea de a deosebi: diferență, distincțiune; cu deosebire, în special, mai ales.

osebì v. V. deosebi.

deosebésc și (vest) ibésc (eo 2 silabe) v. tr. (din maĭ vechĭu osebesc și usebesc, d. vsl. osobiti sen și osebiti sen, a se deosebi. V. deosebĭ). Separ, despart: a deosebi oile de capre. Disting, cunosc, văd: e întuneric și nu deosebesc cîțĭ oamenĭ sînt. Fac deferență, deosebire: Dumnezeŭ nu deosebește buniĭ de răi și ploŭă peste toțĭ. V. refl. Mă disting, mă văd: ningea așa de tare în cît nu se maĭ deosebea satu. Difer, nu semăn: măgaru, deși seamăn cu calu, se deosebește în multe.

deosébĭ (în) loc. adv. (de și vsl. osobi, osobĭ, osobe, pentru sine, separat, d. sobĕ care vine din svoĭ, al săŭ, propriŭ, sebĕ, luĭ, sîrb. o sebi, p. sine, osobit, deosebit. V. slobod). Rar. În special, cu deosebire, maĭ ales. – În Cod. Vor. usebĭ, la o parte, deosebit.

deosebíre f. (eo 2 silabe). Separațiune. Distincțiune; diferență. Deosebire de părerĭ, divergență de opiniune. Cu deosebire, maĭ ales. – Vechĭ osebire.

osebésc, V. deosebesc.

usebésc, V. deosebésc.

usébĭ, V. deosebĭ.

deosebi adv. v. APARTE. DEOSEBIT. SEPARAT.

deosebi vb. v. DESPĂRȚI. IZOLA. SEPARA.

DEOSEBI vb. 1. a desluși, a diferenția, a discerne, a discrimina, a distinge, (înv. și pop.) a osebi, (Ban., Transilv. și Maram.) a deschilini, (fig.) a cerne. (Poate ~ cu ușurință nuanțele.) 2. a se diferenția, a diferi, a varia, (înv.) a se feluri. (Obiceiurile se ~ de la un popor la altul.) 3. a se distinge, a se evidenția, a se ilustra, a se remarca, a se singulariza, (înv.) a se însemna, a se semnala, a se vesti. (Prin ce s-a ~ interpretarea sa?)

DEOSEBIRE s. 1. diferență, diferențiere, discriminare, distincție, (rar) distingere. (Să facem următoarea ~...) 2. diferență, (înv. și pop.) osebire, (Ban., Transilv. și Maram.) deschilinire, (înv.) osebitură. (Ce mare ~ este între ei!)

DEOSEBIRE. Subst. Deosebire, osebire (înv. și pop.), distincție, distingere, discriminare, discriminațiune (rar), diferență, diferențiere, nepotrivire, neasemănare; inegalitate, disproporție; discrepanță, dezacord, distonanță, disonantă (muz.), disparitate (livr.), divergență, incompatibilitate; polaritate, contrarietate, opoziție, contrast, antiteză; antonimie; antonim. Contrariu, antipod, pol opus. Disensiune, dezacord, contrariere; contradicție, antagonism. Varietate, variație, eterogenitate, diversitate, diversificare, felurime. Specific, notă aparte, trăsătură distinctivă, specificitate, nuanță; originalitate, irepetabilitate, unicitate, unicat. Adj. Deosebit, osebit (înv. și pop.), diferit, distinct; discriminatoriu, discriminant (rar); felurit, divers, variat, eterogen, distonant, divergent, contrastiv, contrasțant; contrar, advers, adversativ, opus, opozit (înv.), antitetic, incompatibil, antagonist, antagonic. Specific, caracteristic, propriu, special, particular, unic, irepetabil, original, neasemănat, fără seamăn, neasemuit; inegalabil, incomparabil, distinctiv, caracteristic. Vb. A se deosebi, a se osebi (înv. și pop.), a se distinge, a diferi, a se diferenția, ă fi diferit, a nu semăna, a nu se asemăna, a nu avea (nici o) asemănare, a nu avea nimic comun. A distona, a fi în dezacord, a fi în discordanță, a discorda, a nu se armoniza, a nu se potrivi, a nu concorda, a nu avea nici în clin, nici în mînecă cu cineva. A se opune, a contrasta, a se contrazice; a se diversifica, a varia, a feluri (înv.). A deosebi, a osebi (înv. și pop.), a distinge, a diferenția, a face distincție, a face deosebire, a discrimina; a opune, a pune față în față; a diversifica, a varia. Adv. În mod diferit, în chip deosebit; altfel, în alt fel; altcum, altcumva; ca de la cer la pămînt; în opoziție, în contrast cu.... V. dezacord, diversitate, opoziție, originalitate, relație, specific.