demență

deménță sf [At: NEGULICI / V: (îvr) ~ție / Pl: ~țe / E: fr démence, lat dementia] 1 Alienație mintală Si: nebunie. 2 (Nob; îlv) A cădea în ~ A înnebuni. 3 Purtare zvăpăiată.

DEMÉNȚĂ, demențe, s. f. Alienație mintală; nebunie. ◊ Demență precoce = formă de schizofrenie care apare la tineri. Demență senilă = demență care progresează odată cu vârsta. ♦ Fig. Surescitare intensă. – Din fr. démence, lat. dementia.

DEMÉNȚĂ, demențe, s. f. Alienație mintală; nebunie. ◊ Demență precoce = formă de schizofrenie care apare la tineri. Demență senilă = demență care progresează odată cu vârsta. ♦ Fig. Surescitare intensă. – Din fr. démence, lat. dementia.

DEMÉNȚĂ, demențe, s. f. Pierdere a minții, alienație mintală; nebunie. E pe cale să facă o demență melancolică. CAMIL PETRESCU, T. III 45. ♦ Fig. Stare de surescitare intensă. Dar de unde putea să știe... că de azi înainte demența mea a intrat într-o altă fază? IBRĂILEANU, A. 112.

deménță s. f., g.-d. art. deménței; pl. deménțe

deménță s. f., g.-d. art. deménței; pl. deménțe

DEMÉNȚĂ s. 1. v. nebunie. 2. demență precoce = schizofrenie.

DEMÉNȚĂ s.f. Alienație mintală, nebunie. ♦ (Fig.) Surescitare intensă (vecină cu nebunia). [Cf. fr. démence, it. demenza, lat. dementia].

DEMÉNȚĂ s. f. 1. alienație mintală, nebunie. 2. (fig.) surescitare intensă (vecină cu nebunia). (< fr. démence, lat. dementia)

DEMÉNȚĂ ~e f. 1) Stare a unei persoane demente; alienație; nebunie. 2) Manifestare de om dement. /<fr. démence, lat. dementia

demență f. 1. sminteală; 2. purtare svăpăiată.

*deménță f. pl. e (lat. dementia). Nebunie, zdruncinarea rațiuniĭ.

DEMENȚĂ s. (MED.) 1. alienare, alienație, nebunie, sminteală, smintire, țicneală, boală mintală, (pop.) nebuneală, (înv. și reg.) smintă, (Transilv., Maram. și Ban.) bolînzie, (prin Bucov.) sălteală, (Mold.) zăluzeală, zăluzie, zărgheală, zărghenie, (fam.) căpială, (fig.) rătăcire, scrînteală, țăcăneală. 2. demență precoce = schizofrenie.