bunavoință

bunăvoínță sf [At: DA / E: bună + voință] 1 Atitudine binevoitoare față de cineva Si: (îvr) bunătămare (1). 2 Tragere de inimă.

BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare (față de cineva); îngăduință. Cu toată bunăvoința ce avea, se lehămstește și de binefacere și de tot. CREANGĂ P. 332. Solii... fură ascultați cu multă bunăvoință. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva). Tovarășul acesta lucrează cu multă bunăvoință. – Forme gramaticale: art. bunăvoința, gen.-dat. bunăvoinței și (mai rar) bunei-voințe.

bunavoință f. dispozițiune favorabilă pentru cineva.