biomecanică

biomecánic, ~ă a [At: DN³ / Pl: ~ici, -ice / E: fr biomécanique] 1 Care aparține biomecanicii. 2 Referitor la biomecanică.

biomecánică sf [At: DA / P: bi-o- / E: fr biomécanique] Știință care studiază, pe baza mecanicii generale, structura, evoluția și funcțiile aparatului motor al animalelor și omului.

BIOMECÁNICĂ s. f. Știință care studiază, pe baza mecanicii generale, structura, evoluția și funcțiunile aparatului motor al animalelor și al omului. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biomécanique.

BIOMECÁNICĂ s. f. Știință care studiază, pe baza mecanicii generale, structura, evoluția și funcțiile aparatului motor al animalelor și al omului. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biomécanique.

BIOMECÁNICĂ s. f. Știință care studiază dezvoltarea, structura și activitatea aparatului motor al animalelor și al omului, plecînd de la premisele mecanicii generale.

BIOMECÁNICĂ s. f. Știință care studiază dezvoltarea, structura și activitatea aparatului motor al animalelor și al omului, plecând de la premisele mecanicii generale. [Pr.: bi-o-] – Fr. biomécanique.

biomecánică (bi-o-) s. f., g.-d. art. biomecánicii

biomecánic adj. m.(sil. bi-o-), pl. biomecánici; f. sg. biomecánică, pl. biomecánice

biomecánică s. f. (sil. bi-o-), g.-d. art. biomecánicii

BIOMECÁNIC, -Ă adj. Referitor la biomecanică. [< fr. biomécanique].

BIOMECÁNICĂ s.f. Capitol al biofizicii care se ocupă cu studiul acțiunii forțelor interne sau externe asupra organismelor vii. [< fr. biomécanique].

BIOMECÁNIC, -Ă I. adj. referitor la biomecanică. II. s. f. știință care studiază fenomenele fiziologice cu ajutorul mecanicii. (< fr. biomécanique)