baltag

baltác sn vz baltag

baltág sn [At: (a. 1624) ap. HEM 3065 / V: (reg) -tac, băl-, -dac / Pl: ~age, (rar; în poezie) -agi, -uri / E: tc baltak] 1-2 (Îvp) Armă veche ca o secure (cu două tăișuri) sau ca un topor cu coadă lungă din lemn tare. 3-4 (Îvp) Lovitură aplicată cu baltagul (1-2). 5 (Înv; Mol) Semnul distinctiv al agăi la curtea domnească din Moldova. 6 Secure (ferecată sau țintuită) pe care o purtau haiducii. 7 Lovitură cu baltagul (6). 8 Armă a ciobanilor sau a sătenilor asemănătoare cu baltagul (1). 9 Lovitură aplicată cu baltagul (8). 10 (Rar) Măciucă. 11 (Rar) Lovitură aplicată cu baltagul (10).

băltág¹ sms [At: HEM 3066 / E: ns cf baltă + -ag] (Reg) Vânt puternic (care bate de la baltă).

băltág² sn vz baltag

BALTÁC s. n. v. baltag.

BALTÁG, baltage, s. n. Topor cu coadă lungă, folosit și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. – Var.: (reg.) baltác s. n.] – Cf. tc. balta.

BALTÁC s. n. v. baltag.

BALTÁG, baltage, s. n. Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. - Var.: (reg.) baltác s. n.] – Cf. tc. balta.

BALTÁC s. n. v. baltag.

BALTÁG, baltage și baltaguri, s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă de lemn, întrebuințat de ciobani și de săteni ca armă. I-au lucit lui sub nas la cîrciumă, capete de coasă, bricege, cosoare și baltage. GALAN, Z. R. Nu uita s-ascuți baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Sarica, baltagul și gluga și le lepădase într-un colț. SADOVEANU, N. F. 12. ♦ (Arhaizant) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă (întrebuințat odinioară ca armă și ca semn distinctiv al demnității de agă). Pregătiți-vă baltagurile și stați de strajă. SADOVEANU, J. 546. 2. Măciucă; ghioagă. Era îmbrăcat cu un mintean de urs lățos și-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă... cu dinți de fier, adevărat baltag de uriaș. ODOBESCU, S. I 173. Tatăl meu pe-atunce era voinic și tare... Eu astăzi îi țin locul! Eu port armele sale. Baltagul lui cel strașnic Și arcul ostășesc. NEGRUZZI, S. II 72. ♦ (În poezia populară) Armă a haiducilor, probabil un fel de ghioagă adesea ferecată sau țintuită și ținută într-o teacă, pe care o purtau, cînd erau călare, la oblînc. Unde vedeam săracul, Îmi ascundeam baltagul Și-i dam bani de cheltuială Și haine de primineală. ALECSANDRI, P. P. 89. Bistrițo, șiroi de frunte! Ce te făcuși dunăre Și te umflați tulbure. De nu pot trece prin tine Cu baltagul la ciochine? ALECSANDRI, P. P. 255. ♦ Fig. Lovitură de baltag. Veți lua fiecare cîte o sută baltage... pe talpe. NEGRUZZI, S. I 24. – Variantă: (Munt.) baltac (TEODORESCU, P. P. 289) s. n.

BALTÁC s. n. v. baltag.

BALTÁG, baltage, s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă, întrebuințat ca armă. ♦ (Înv. și arh.) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă. 2. Măciucă; ghioagă. ♦ Fig. Lovitură de baltag. [Pl. și: baltaguri. – Var.: (reg.) baltác s. n.] – Tc. balta.

baltág s. n., pl. baltáge

baltág s.n., pl. baltáge / baltáguri

BALTÁG s. (înv.) chilom.

baltág (baltage), s. n. – Topor cu coadă lungă, armă. – Var. baltac, băltag, băltac. Tc. baltak (Roesler 588; Șeineanu, II, 37; Lokotsch 207; Ronzevalle 46), cf. cuman. balta (Kuun 124). Menționat din sec. XVII. Din tc. provin și ngr. μπαλτᾶς, bg. baltija. Der. baltagiu, s. m. (soldat înarmat cu baltag), din tc. baltaci (sec. XVIII), este înv.

BALTÁG ~ge n. 1) Topor mic, de obicei cu două tăișuri și cu coadă lungă, folosit în trecut și ca armă (mai ales de către ciobani). 2) Lovitură aplicată cu o asemenea armă. [Pl. și baltaguri] /<turc. balta

baltag n. 1. armă în formă de topor cu două ascuțișuri: baltagul era insigniul Agăi; 2. lovitură cu baltagul: veți lua fiecare câte o sută de baltage NEGR. [Turc. BALTAK].

baltág și (vechĭ) -ác, n. pl. e (turc. baltak, baltag și balta). O armă în formă de secure cu doŭă tăișurĭ (care în Mold. era atributu agăĭ, ca mai tîrziŭ topuzu). Azĭ securice cu coada foarte lungă. Lovitură de securice. – Și baltageác, pl. ece. V. halebardă.

BALTAG s. (înv.) chilom. (~ era folosit ca armă de luptă.)

baltág, baltaguri, (băltag, bâltag), s.n. – (înv.) Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar, 1980: 5). „Inițial armă de luptă, apoi armă de vânătoare, armă de apărare ciobănească, apoi simplu baston, a rămas acum doar un element de recuzită a chemătorilor la nuntă” (Bănățeanu, 1969: 205). ♦ (onom.) Baltag, nume de familie în Maramureș. – Din tc. baltak „topor” (Șăineanu, MDA); cf. tc. balta (DLRM, DEX).

băltág, s.n. – v. baltag.

baltág, -uri, (băltag, bâltag), s.n. – Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar 1980: 5). – Din tc. baltak (Șeineanu cf. DER).

băltág, s.n. – v. baltag.

BALTÁG (< tc.) s. n. (În ev. med. în Moldova) Topor mic și ușor, cu două tăișuri și cu coadă lungă de lemn, folosit ca armă; era și semnul distinctiv al demnității de agă ♦ (În N Moldovei) Topor mic, ornamentat, purtat de vătășel la nuntă.

BALTAG, Cezar (1939-1997, n. Mălinești, Basarabia), scriitor român. Poezie a devenirii și inițierii, construită prin absorbirea și retrăirea marilor simboluri și mituri universale și pe o experiență de cunoaștere și soteriologie creștină („Răsfrîngeri”, „Madona din dud”, „Unicorn în oglindă”, „Dialog la mal”, „Euridice și umbra”). Eseuri; traduceri din Mircea Eliade și C.G. Jung.

BALTAG subst. 1. – și -a, Vas., pr., mold., 1810; 2. -a, Gh. (Balaur, Biserici mold. p. 14).